Scrisoare către iubitul meu

Iubitul meu,

 

Iată că îți scriu pentru prima dată. Am mai scris despre tine, înainte, dar niciodată, nu ți-am scris ție. Și acum, iubitule, mă adresez ție ca să-ți spun: Mulțumesc!

Probabil că te întrebi de ce îți mulțumesc. N-am poate motive, dar simt nevoia să o fac. Mulțumesc pentru mesajele dulci cu care mă trezești dimineața, mulțumesc pentru că îmi amintești să zâmbesc, mulțumesc pentru că mă placi așa cum sunt și că îmi spui că sunt frumoasă. Mulțumesc că mă vezi atât de frumoasă, cu toate defectele mele! Mulțumesc că mă iubești și că-mi amintești mereu că viața este frumoasă. Este frumoasă fiindcă tu faci acum parte din ea. Mulțumesc pentru tot ce-mi dăruiești, mulțumesc pentru că-mi dai putere. Și lista ar putea continua, dar mă opresc aici.

Iubitule, m-ai găsit nesigură și lipsită de credință, convinsă că nu există iubire, că eu nu știu să iubesc. Mă credeam incapabilă să trec peste egoismul meu, incapabilă să dăruiesc, incapabilă să iubesc. Ai apărut tu și ai schimbat totul. Știi cât de recunoscătoare îți sunt pentru asta? Știi că ai transformat o fată care uitase să zâmbească, într-o fată care se trezește în fiecare dimineață cu un zâmbet larg pe buze? Știi că ai dat un sens vieții unei persoane? Știi că ești totul meu?

P.S 1: Când am început să-ți scriu, credeam că va ieși un text mult mai bun de atât. L-am recitit de vreo trei ori și nu-mi prea place. Dar am pus o mică parte din iubirea mea între rândurile astea. Parcă am pus prea puțin totuși, parcă unele replici au sunat a replici false, dar nu uita că TE IUBESC mai mult decât pot exprima într-un articol pe blog.

P.S 2: Ți-am spus că te iubesc? În caz că nu ai înțeles din toată chestia de mai sus, o mai repet. Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!

 

Scrisoarea a VII-a

Dragul meu Alex,

Îți scriu din nou. Știi ce zi e astăzi, nu? Desigur că știi! Astăzi se împlinesc trei ani de când tu și eu ne-am atins pentru prima dată buzele. Mai știi, Alex? Era 30 octombrie 2010 și era așa frumos și cald. Și noi eram în parcul nostru, pe banca noastră. Ce copilăresc sună! Auzi tu, “parcul nostru” și “banca noastră”! Oare câți alți îndrăgostiți nu le-au mai numit așa? Și noi aveam pe atunci impresia că sunt ale noastre, un soi de proprietate personală. Eram copii, Alex, se înțelege! Adică înțelegi tu și am înțeles și eu, iar restul lumii nu mai contează! Știi tu, niciodată nu a contat lumea, așa spuneai.
Îmi amintesc cu drag de mine, o eu mai timidă care se înroșea de fiecare dată când o priveai mai insistent cu ochii tăi mari, albaștri. Doamne, ce iubeam ochii tăi! Și acum îmi plac, nu mă înțelege greșit, dar nu-i mai iubesc. Acum iubesc doi ochi căprui. La fel de căprui ca ai mei.
Mai știi că ai întârziat de la prima întâlnire? Eu n-am uitat. Și mereu întârziai. Eu eram prima care ajungea în parc sau la școală și chiar și prima care își arăta sentimentele. Tu întârziai, uitucule, de fiecare dată! Dar nu sunt supărată pe tine, Alex, nu mai sunt. Știi tu, toate trec cu timpul.
Îmi amintesc din nou de acea zi de 30 octombrie și zâmbesc puțin nostalgic. Nu mi-e dor, nu mă înțelege greșit, sau, dacă mi-ar fi dor de cineva, mi-ar fi de fata care eram atunci, la sfârșit de 2010. Fata naivă și prostuță care credea în happy-end-uri. Și tu erai puțin cam naiv, Alex! Îmi ziceai că într-o zi o să locuim împreună și o să avem copii și o să-i plimbăm prin parc. Și știu că nu va mai veni acea zi. Nici nu-mi doresc. Nu știu ce simți tu pentru mine, dar eu îți spun cu cea mai mare sinceritate: nu te mai iubesc. Cândva am spus cu nervi și durere în suflet că te voi iubi mereu. Acum nu, Alex, m-am vindecat de durere sufletească, m-am vindecat de tine.
Ești fericit pentru mine, Alex? Ești fericit că iubesc din nou? Eu aș vrea ca tu să-ți găsești pe cineva care să te iubească, să te facă fericit așa cum poate n-am știut eu. Sau poate am știut, cine poate spune? Vreau tot binele din lume pentru tine, Alex, fiindcă ai fost cea mai importantă lecție pe care am învățat-o. Am plătit cam scump, cu o inimă frântă și multe nopți adormite plângând, dar te-am iertat. Așa cum știu că și tu m-ai iertat că eram prea visătoare, prea încăpățânată și că-ți vorbeam din cărți. Dacă n-ai fi fost tu poate astăzi n-aș fi știut iubi, n-aș fi știut aștepta, n-aș fi știut dărui tot ce am mai bun. Te-am iubit, Alex, dar acum, când mă gândesc la tine nu mai simt nimic. Poate doar o ușoară nostalgie pentru ce a fost.
Ți-am scris astăzi ca să știi că nici eu nu am uitat de “ziua noastră” și ca să-ți mulțumesc pentru că m-ai învățat să iubesc. Tu cum ești, Alex? Tu ești fericit, așa ca mine?

Scrisoare către o prietenă

Draga mea “cea mai bună prietenă”,

Vreau să te anunț că de azi renunț la tine. Uite ce e, respect faptul că mi-ai fost întotdeauna alături și avem atâtea amintiri minunate, dar te-ai schimbat atât de brusc și atât de tare încât nu mai găsesc puterea să trec peste tot. Am încercat în zadar să lupt pentru tine, dar se pare că tu nu vrei să o fac. Rămân, cel mai probabil amintirile. Acum avem în față un ultim an pe care voi încerca să-l fac să fie, dacă nu grozav, măcar normal. Fiindcă vine o vreme când nu mai ai ce să-i spui omului de lângă tine, iar eu cred că a venit acea vreme. Ai renunțat la mine încetul cu încetul, ceea ce a făcut pentru mine renunțarea aceasta extrem de dureroasă, și am ajuns la punctul în care spun “gata! Până aici!”. Știi bine, draga mea, că nu-mi place să vărs lacrimi pentru persoanele care nu fac asta de grija mea și nici nu-mi place să lupt să-mi țin aproape persoane cărora nu le (mai) pasă de mine. Iar dacă tu vrei ca prietenia asta de ani de zile să se reducă la niște zâmbete false și la niște complimente trase de păr, așa va fi! Sper să fii tu bine și să nu regreți că eu, începând de astăzi, nu-ți mai pot fi cea mai bună prietenă, ci doar o simplă colegă de bancă cu care ai împărțit multe secrete, bucurii și amintiri dureroase. Închei aici, iar scriu despre persoane cărora nu le pasă, prost obicei mai am!

Scrisoarea a VI-a

5 septembrie 2013

 

Dragul meu Alex,

Uite că îți scriu din nou. M-am gândit la tine, fiindcă de curând am fost întrebată dacă sunt fericită. M-am blocat. Ce-i fericirea până la urmă, Alex? Tu știi? Mi-am amintit, căutând răspunsuri de un citat din cartea “Pânză de păianjăn”. Știu că acum dai ochii peste cap și oftezi având în gând “Iar îmi vorbește despre cărți?” dar simt că altfel, fără citatul ăsta nu-ți pot explica ce înseamnă fericirea.
“Dacă m-ar fi întrebat cineva, cu o lună înainte, ce e fericirea, aș fi început așa ca la școală: “Este când… Este când vine Alex… sau numai când îl aștept pe Alex… Am pe cine aștepta cu drag. Poate atât îmi ajunge” ”
Dar asta era acum câteva luni. Fericirea, acum câteva luni era când telefonul suna și tu îmi spuneai că îți lipsesc sau când îmi făceai semn de la fereastră să urc la tine la o cafea. De ceva vreme însă, deși telefonul a sunat, eu nu am mai avut fiori. De văzut, ce-i drept, nu te-am văzut de câteva luni, dar nu cred că s-ar fi schimbat ceva. Țin minte că, atunci când ai plecat ți-am spus “Distanța poate acționa în două moduri asupra iubirii: o poate înteți sau o poate stinge” Ți-am spus asta atunci fiindcă speram din suflet că, o dată aflat la mii de kilometrii de mine, iubirea pe care mi-o porți va crește și, întors în țară, vei redeveni al meu. Dar, contrar așteptărilor, iubirea mea pentru tine a scăzut și acum nu mai am niciun fior când mă gândesc la tine. Și atunci? Atunci pot spune că sunt fericită? Probabil nu. Dar nu sunt nici tristă. N-am plâns de multă vreme nici de dor, nici de supărare. Deci nu sunt tristă, dar nici fericită. Sunt goală pe dinăuntru, Alex, asta sunt! Nu mai simt nimic și mi-e frică. Nu o cunosc pe eu cea care nu te iubește, iar să te iubesc e probabil lucrul la care mă pricep cel mai bine. Cine sunt eu Alex, dacă nu fata care te iubește? Zău, că mi-e frică. Mi-e frică că într-o zi n-am să mai pot scrie despre tine. Până atunci însă voi continua să mă întreb singură dacă sunt sau nu sunt fericită…
Cam atât despre mine. Tu ești fericit? 

Scrisoarea a V-a

27 august 2013

Ce mai faci dragul meu? Ești bine? Eu m-am decis să-ți scriu din nou…

Astăzi mi-am amintit de tine, mai exact de un anumit moment petrecut împreună, poate cel mai emoționant, din punctul meu de vedere. Mi-am amintit când ai plâns în fața mea…
Îmi amintesc perfect ziua aia de iulie, deși nu mai știu data exactă. Căutasei motiv să ne revedem, deși eu pusesem piciorul în prag și îți explicasem că nu mai are rost să continuăm relația. Ceea ce nu știam eu, era că un îndrăgostit nu ascultă de vorbele iubitei atunci când ea îl alungă. Am învățat asta apoi. Țin minte că vorbeam pe mess și m-ai întrebat cum o mai duc. Știi cum plângeam? Mi-ai spus că vrei să fiu fericită și eu știam bine că nu aveam cum să fiu fericită, nu fără tine! Ți-am răspuns “Sunt bine! Trebuie să plec.” și am mers în baie, m-am spălat cu apă rece pe față. Îmi ardea fața și-mi bătea inima tare. Doamne, cum te mai iubeam, iubitule! Apoi m-ai sunat și mi-ai spus că ai drum pe strada mea. Am vrut să refuz dar cum oare să refuz să te văd din nou? Am acceptat. Știam că dacă nu aș fi făcut-o peste ani m-aș fi întrebat cum ar fi fost dacă mergeam… Acum știu că ar fi fost de sute de ori mai bine dacă refuzam. Măcar aș fi crezut că nu mă iubești și aș fi rezistat dorului de tine într-un alt mod.
Erai cum te știam: veșnic pus pe glume, veșnic cu zâmbetul larg așternut pe buze. Te uram atunci că poți fi atât de fericit, pe când eu eram atât de devastată de despărțire. Alesesem să plec deși te iubeam, dar asta nu însemna că nu mă durea inima. M-ai prins în glumă în brațe și mi-ai spus “Nu te mai las niciodată să pleci.” Pentru tine a fost o glumă, pentru mine o promisiune. Și apoi mi-ai spus că ai întâlnit pe altcineva… Ai idee cum m-am simțit, cum abia îmi rețineam lacrimile? Dar mi-am propus să fiu puternică. Nu știu ce și cum s-a întâmplat dar în următoarele 10 minute deja te sărutam înnebunită și făceam planuri și doamne, cum voiam eu să fie totul ca înainte. Ce vise de copilă îndrăgostită aveam!
Dar tu tăceai. Și îmbrățișarea ta devenea din ce în ce mai slabă și eu mă cuibăream tot mai mult să caut căldura la pieptul tău. Dar inima ta nu mai bătea ca altă dată. Și aveai lacrimi în ochi și-mi spuneai cât ți-e de greu. Eu mă prefăceam imună la toată acea durere, deși nu mai aveam aer să respir. Și atunci am dat drumul la lacrimi. Plângeam împreună, față în față, fără să ne atingem fizic, doar prin cuvinte. Ne acuzam unul pe altul, căutam să ne găsim disculpare. Eram doi criminali, dragule, ucisesem iubirea aceea mare cu sânge rece! Și atunci am râs. Tu plângeai și eu am râs. N-am râs de tine, am râs de mine, de naivitatea mea, de visurile mele de a-ți fi într-o zi soție și mamă pentru copii. Ai aruncat țigara nervos din mână și ai început să înjuri. “Tu nu ai inimă în tine!” ai strigat la mine. Mi s-a cutremurat sufletul în mine. Am avut inimă și am iubit, am fost copil și am sperat și tu mă acuzai că nu te iubesc. Demon ce ești, cât te-am urât în secundele alea. În secundele alea mi-am spus că nu voi mai iubi pe nimeni, niciodată. Și tu ești vinovat. Nu am mai iubit pe nimeni de atunci, nici măcar pe tine. Am iubit doar amintirile, dar am urât copilul care eram. M-ai transformat într-o stană de piatră care nu mai simte, în ziua aia. Dar n-ai știut, fiindcă nu ți-am spus niciodată. Acum, încep să mă vindec încetul cu încetul, dar pe măsură ce simt că fac asta, simt și că nu voi mai avea vreodată puterea să te iubesc cum te-am iubit. Închei aici, probabil deja te-am plictisit. Voiam doar să știi că nu am uitat cum ai plâns pentru mine.

Scrisoarea a IV-a

1 august 2013

Dragul meu prieten,

Uite că îți scriu din nou și te numesc “prieten” nu ca rezultat al dorinței mele, ci al dorinței tale. Scriu ca să-ți spun că aseară mi-ai spulberat toate visurile că atunci când ai să te întorci în țară vei redeveni al meu, printr-o minune. Am spus de sute de ori, oricui a vrut să mă asculte că nu te-aș mai ierta și nu te-aș mai primi înapoi, dar adevărul este că nu am ajuns încă în acel punct în care să renunț de tot la iubirea ta. Nu sunt încă pregătită să trec peste. Sunt pur și simplu oameni care se agață cu disperare de trecut și iubesc amintirile, și eu sunt una dintre acele persoane. Am reflectat mult în ultimele 24 de ore și am realizat că, deși întotdeauna am vrut să cred că am fost singura și marea ta iubire, m-am înșelat. Tu ești omul a cărui inimă poate iubi. Tu doar ceri timp de vindecare. Eu sunt femeia a cărei inimă s-a dăruit complet și acum nu îndeplinește altă funcție afară de aceea a pompa sânge. Poate-i mai bine așa, nu știu. Loviturile pe care le primesc de la tine, deși mereu noi, îmi par adesea vechi și știute; nu mă mai surprinde nimic. Pe altcineva n-am mai reușit să iubesc de-atunci, dar nu-mi pare asra o problemă. Măcar de-aș putea eu să uit de tine… Un alt lucru la care am reflectat în ultimele 24 de ore este că nu te iubesc. Nu te iubesc pe tine, omul de acum, ci iubesc omul care erai acum 2 ani, oameni care-mi par atât de diferiți încât am momente în care mă întreb dacă aveți ceva în comun. E ca și cum ați fi, să zicem, frați gemeni, pierduți în mulțime. Am cunoscut și-am iubit un Alex cu suflet bun și privirea blândă și acum port discuții târziu în miez de noapte cu un Alex plin de orgoliu și cu o privire rece. De aceea vreau să treci acum în mintea și în inima mea drept un simplu amic, așa cum ți-am spus și la ora aia târzie în noapte. Am să alung toate amintirile, am să șterg toate pozele și-am să uit de tine. Am să-l păstrez în suflet doar pe acel Alex pe care l-am iubit. Tu nu meriți nici timpul, nici atenția mea. Și astea fiind spuse, apăs butonul de DELETE pentru toate pozele cu noi și sper din suflet că în curând voi apăsa același buton hotărâtă fiind să te șterg din mintea și inima mea.

Scrisoarea a III-a

12 iunie 2013

Bună străinule,

M-am hotărât să-ți scriu din nou… Vreau să-ți scriu ca să înțelegi că sunt fericită, sunt iubită și am găsit două brațe care să mă înconjoare când mi-e frig sau frică. Brațele tale nu o mai făceau de mult timp…
Nu sunt supărata pe tine, să nu crezi că ăsta e motivul pentru care nu-ți mai scriu atât de des… Doar că, atunci când sunt fericită, eu sunt egosită, o știi atât de bine… Tu de fiecare dată când îmi dădeai aripi să zbor, eu mă cocoțam sus pe un nor și nu mai voiam să cobor să mă uit la nefericirea altora. Acum nu ești tu cel care mi-a dat aripi, tu ești omulețul de jos, de sub norul pe care m-am suit eu, și pe care-l văd neclar, ca pe un punct. Ești doar un alt om în mulțimea mare de oameni de care mie nu-mi mai pasă. Și de ce mi-ar păsa? Oricum nu mă iubești… Oh, acum urmează să mă contrazici în gând “Ba te iubesc!” ca un copil căpos. Știi tu, copil, ce-i iubirea? Acum taci, că nu știi să răspunzi. Nici eu nu știu mai multe ca tine, știu doar că iubirea e cea care mă face să zbor și să mă instalez pe un nor. Iubirea este cea care mă ajută să nu-mi mai pese de nefericire, mă face mai egoistă. Dar și mai frumoasă. Zâmbesc non-stop și oamenii care zâmbesc sunt cei mai frumoși oameni. Și nu mai ești tu motivul pentru care zâmbesc de ceva timp. Poate am trecut peste, nu mă grăbesc să spun deși îmi doresc să cred asta.
Te rog deci nu mă mai suna în miez de noapte doar să-mi auzi vocea, nu mai căuta să te gândești la mine și lasă-mă să fiu fericită. Măcar acum înțelege că am luptat pentru tine și, crede-mă lașă, doar eu renunț. Închid acum ușa de la inima mea și te las să aștepți la ușă. Și eu am așteptat la ușa ta un an întreg. Am trecut peste iarna grea, iubirea ta nocivă, și acum soarele strălucește tare. Se vede în ochii mei. Te rog să nu mă cauți, nu mai vreau să știu de tine…

Fără urmă de regret,

fosta ta iubire.

Scrisoarea a II-a

7 mai 2013

Dragul meu străin,

Astăzi, m-am decis să-ți scriu o nouă scrisoare…
Nu vreau să fie vorba despre eu cea de acum, nici despre tine… ci despre noi și ceea ce a fost odată între noi. M-am decis să-ți transcriu de fapt câteva rânduri dintr-un jurnal pe care l-am găsit chiar azi… Simt că trebuie să știi că TE-AM IUBIT. Nu ai voie să-mi pui nici măcar o întrebare, nu doar citește ceea ce-ți scriu:

“Aş fi dorit o telecomandă care să-mi permită să derulez filmul vieţii mele. Dacă aş fi avut-o m-aş fi întors la momentele în care eu şi cu tine, noi, eram fericiţi şi ne iubeam. Aş fi derulat pâna acolo şi aş fi pus „pauză” să fim o viaţă împreună. Ştii… când eram împreună cu tine eram atât de fericită că uneori inima mi se oprea în loc iar eu uitam chiar şi să respir. Te-am iubit. Te-am iubit pentru că tu m-ai făcut fericită, pentru că şi tu m-ai iubit indiferent de cât de orgolioasă, rea sau încăpăţânată am fost. Te-am iubit pentru că mereu m-ai înţeles atunci când pe canapeaua din dormitorul tău mă ghemuiam şi spuneam cu lacrimi în ochi „Nu am nimic. Lasă-mă!” . Te-am iubit pentru că ai fost primul şi singurul care m-a văzut frumoasă fără urmă de machiaj şi cu părul ciufulit. Te-am iubit pentru dimineţile în care veneam la tine să bem cafeaua şi tu deschideai uşa cu ochii mici de somn şi apoi mă trăgeai lângă tine în pat şi îmi spuneai „Hai să mai stăm 5 minute” . Te-am iubit pentru că oricât de obosit ai fost ai vorbit cu mine de fiecare dată înainte de culcare. Te-am iubit fiindcă erai la fel de protector cu mine ca un tată şi mă iubeai ca o mamă, pentru sfaturile pe care mi le dădeai ca un frate mai mare şi pentru că mă înţelegeai mai bine decât cea mai bună prietenă. Te-am iubit pentru că înainte de a fi iubiţi noi eram prieteni şi confidenţi. Te-am iubit fiindcă mă făceai să zbor pe aripile plăcerii ca cel mai priceput amant, mă certai ca un soţ gelos şi mă iertai de fiecare dată ca un prieten devotat. Te-am iubit pentru că ai fost tot pentru mine. ”

Despre mine cea de azi, nimic de zis. Nu mă interesează nici măcar ce mai faci, cum o mai duci. Vreau doar să știi că am simțit nevoia să știi ceea ce am ascuns atâta timp…

 

 

Scrisoarea I

8 aprilie 2013

Dragul meu,

Voiam să-ţi spun că încă am zile în care îţi duc dorul… Mă rog, ce rost ar avea să mint chiar şi acum? Mi-e dor de tine în fiecare zi. În unele zile mai puţin fiindcă îmi ţin mintea ocupată cu multe chestii, în alte zile ceva mai mult ? De obicei îţi duc dorul înainte să adorm şi spunea cineva că ultima persoană la care te gândeşti înainte să adormi este persoana care are inima ta. Ei bine, cred că încă ai inima mea. Dar nu de asta ţi-am scris… Ştii că îţi scriu rar şi asta doar când cu adevărat ceva de spus… Voiam să spun că, acum câteva zile bunica mea mi-a spus „O să realizeze el ce a pierdut mai târziu că aşa fac toţi bărbaţii” şi în loc să mă bucure lucrul ăsta, că o să realizezi şi o să suferi, ştii ce m-am gândit ? Că aş prefera să nu-ţi mai aminteşti de mine peste ceva timp, pentru că nu vreau să suferi. Ai suferit destul şi… La naiba, te iubesc, nu vreau să suferi!

Şi mă gândeam aşa… Ce folos că va veni ziua în care vei realiza ce ai pierdut şi ţi se va face dor de mine ? Ce folos că peste vreo 3 ani o să le compari pe toate cu mine şi o să-mi vezi privirea la fiecare colţ de stradă ? Ce folos că o să realizezi atunci că mă iubeşti dacă nu ai realizat acum şi noi ai fost alături de mine când aveam cea mai mare nevoie de tine ? Ce folos să mă iubeşti atunci dacă nu m-ai iubit acum ? Sau mai bine zis, nu ai vrut să-mi arăţi că mă iubeşti… Sau, privind realist, m-ai uitat, deşi nu cred. Nu priveşti o persoană pe care ai uitat-o aşa cum mă priveşti tu pe mine. Cu toate că mă ignori, simt că mă vrei. Dar nu mă face asta fericită absolut deloc deşi bunica mea obişnuieşte să-mi zică că meriţi. Poate meriţi, dar m-ar durea să ştiu că suferi, din vina mea sau a oricărei alte persoane.

Aşa că, până o să vină ziua aceea în care o să-mi duci tu dorul şi o să te-nneci prin baruri obscure, o să-mi fie mie dor de tine, aproape în fiecare zi, fără vreo urmă de speranţă. Cine ştie, poate, ca în matematică, chestia asta e invers proporţională şi când o să te uit eu o să-ţi aminteşti tu de mine. De fapt cam aşa a fost toată relaţia noastră: când mă iubeai tu mai mult, te iubeam eu puţin şi când încercai să-ţi înfrânezi sentimentele simţeam că o să mor fără tine. Şi până la urmă ştii de ce ţi-am scris din nou? Ca să îmi cer scuze de pe acum, în cazul în care o să te doară lipsa mea în viitor şi să te previn într-un fel, că s-ar putea să-ţi aminteşti de mine în vreo 3 ani de acum…

Cu dragoste,

Fata pe care cândva ai iubit-o.