Când știi că nu-l mai iubești

Știi că nu-l mai iubești când te trezești dimineața întreagă și nu-ți verifici telefonul în așteptarea acelui mesaj care nu a venit oricum de ceva timp.

Știi că nu-l mai iubești când ești fericită și nu-ți trebuie consolarea că el nu este fericit. Nu te interesează dacă relația lui merge prost, nu-i verifici profilul de facebook nici măcar din curiozitate, nu-l cauți prin baruri de noapte. Știi că nu-l mai iubești când nu-ți pasă dacă el știe că l-ai uitat. Nu-l mai iubești când nu te forțezi să spui minciuni despre cele mai grozave week-end-uri petrecute, evident, în imaginația ta, tuturor prietenilor comuni, când nu te plimbi prin cartierul lui în cele mai drăguțe și provocatoare haine din garderobă doar doar te-o vedea și va muri de ciudă că nu mai ești a lui. Știi că l-ai uitat când nu ieși cu bărbați prin locurile unde ieșeați voi doi, fiindcă vrei să fii văzută, când nu-ți umpli facebook-ul cu poze cu tine zâmbind fals, când ești completă și ești fericită, indiferent de ce stare are el.

Știi că nu-l mai iubești când te gândești zâmbind la amintirile voastre frumoase și nu te întristezi la câteva secunde după asta, când poți recunoaște că da, a fost o perioadă frumoasă, că ai fost fericită cu el, fără ură, resentimente sau melancolii. Știi că nu-l mai iubești când nu te mai convingi pe tine să îl urăști, deși oricum nu ai să reușești.

Știi că nu-l mai iubești când îl întâlnești întâmplător și-i poți vorbi amical, îl poți întreba ce mai face. Îl iubești încă dacă te prefaci că nu-l vezi doar să pari tu cea indiferentă, când de fapt ți-e frică de acea revedere. Îl iubești dacă te prefaci grăbită doar pentru că nu vrei să discutați mai mult și ți-e teamă de ce va crede el. Știi că nu-l mai iubești când nu-ți mai pasă ce credre despre tine și viața ta, despre relația ta, despre orice lucru cu care te confrunți.

Știi că nu-l mai iubești când nu mai simți nevoia să alergi la el în brațe de fiecare dată când viața îți dă o lovitură, când n-ai nevoie de îmbrățișarea lui ca să înfrunți viața.

Știi că nu-l mai iubești când te simți bine singură, când nu alergi în disperare să fii cu cineva, când poți merge la o petrecere fără să ai speranța că vei găsi pe cineva. Fiindcă dacă nu te simți bine în pielea ta, dacă nu te iubești pe tine, îl iubești pe el, și ai nevoie ca și el să te iubească pe tine.

Stai singură o perioadă. Acordă-ți timp, iubește-te pe tine, în primul rând. În seara în care te vei pune în pat și nu vei mai adormi cu chipul lui în gând, în seara aia, începi să-l uiți!

Iubire… la distanță

Când auzeam înainte ideea de relație la distanță, zâmbeam neîncrezătoare. Adică prin cu minune să poți rămâne fidel persoanei care se află la sute de kilometri depărtare, prin ce minune să reziști să vezi acea persoană de câteva ori pe lună? Ce să faci atunci când ai nevoie de o îmbrățișare și el/ea nu este acolo să o ofere? Cum să te descruci cu asta? Cum să accepți de bună voie ideea că el/ea nu va fi acolo de fiecare dată când vei dori, căErau, pe atunci, pentru mine, întrebări la care răspundeam fără mult timp de gândire: relațiile la distanță sunt imposibile. Auzeam apoi povești și, mai puțin sceptică, ziceam: Or fi posibile relațiile la distanță, dar nu sunt pentru mine. Și apoi l-am întâlnit pe el. A apărut în viața mea ca o lumină, ca un dar trimis de undeva, ca răspuns la dorințele mele. A apărut și am știut, când l-am privit prima dată în ochi, în gara acea pustie, că distanța înseamnă un nimic. Am știut că ar putea să stea la mii de km distanță și că l-aș aștepta zi de zi, cu toate că nu ar veni în fiecare zi și nu ar fi fizic acolo de fiecare dată când am nevoie de o îmbrățișare. Pentru că el este diferit, el m-a găsit confuză și nesigură și mi-a redat încrederea în mine și pofta de a iubi din nou. Pentru că, atunci când vine vorba de el, două minute vorbite la telefon îmi dau energie pentru o zi întreagă, oricât de încărcată. N-aș fi crezut vreodată că am să văd pe cineva zâmbind și am să fiu fericită doar pentru că o altă persoană este fericită. Ei bine, când vine vorba de el, de noi, nimic nu pare imposibil!

Aș vrea să scriu o carte!

– Care este visul tău?
– Să scriu o carte.
– O carte despre ce?
– Nu știu. O poveste…
– Poveste despre?
– Despre oamenii pe care i-am iubit sau oamenii pe care aș vrea să-i iubesc.
– Te-ai gândit că poți la fel de bine să scrii povestea vieții unui om?
– Povestea cui?
– Povestea mea!
– Nu-ți știu povestea.
– Nu am o poveste. Ai putea tu să-i dai viață. Ai în față un om care nu a iubit niciodată, exact ca o carte cu pagini albe. Multe pagini albe. Câte pagini albe vrei tu. Trebuie doar să dai un sens poveștii.
– Nu ştiu ce să fac…
– Trebuie să mă iubești!
– Mi-e frică de iubire.
– N-ai de ce! Sunt în fața ta, cu sufletul gol. Învață-mă să iubesc. Învață și tu să iubești, prin mine. Și scrie o poveste de dragoste cu noi, eroii principali.

Societatea de azi

Trăim într-o societate unde bârfa este ocupația zilnică, nelipisită. O bârfim pe X că s-a îmbrăcat prea extravagant azi, îl bârfim pe Y că s-a făcut de râs la petrecerea din week-end, o bârfim pe Z că s-a îngrășat două kilograme. Judecăm și bârfim de parcă asta ar fi principala materie predată în școli. Noi, adolescenții, suntem mai aprigi decât judecătorii, decât criticii de modă, decât reporteripentru reviste de scandal. Noi, fără excepție, distrugem încrederea celorlalți în ei, afișând o imagine perfectă, criticând-o pe fata prea grăsuță, pe tocilarul cu ochelari, pe fata prea slabă, pe băiatul fără mulți prieteni. Nu gândim că fata grăsuță poate s-ar fi simțit bine în pielea ei și n-ar fi fost atât de complexată dacă noi n-am fi obligat-o prin glumele noastre de prost gust să se înfometeze sau că băiatul fără mulți prieteni despre care vorbim și pe care-l arătam cu degetul este un băiat timid căruia îi trebuie timp să se apropie de oameni. Într-o zi ne vom omorî unii pe alții cu răutatea și cu bârfa asta de prost gust. Treziți-vă! Vă repet: TREZIȚI-VĂ! Și hai să încercăm să schimbăm ceva. Nu suntem noi în măsură să judecăm, așa cum nici alții nu sunt în măsură să ne judece pe noi!

Sunt altfel!

Nu sunt genul de persoană cu care e ușor să ai o relație. Nu sunt fată pe care să o bagi în pat după câteva săptămâni. Sunt fata care vrea mai mult decât melodii și poze postate pe profilul de facebook. Fata pentru care “in a relationship” nu înseamnă obligatoriu iubire. Sunt foarte dificilă uneori. Uneori va părea că nu te vreau și nu am nevoie de tine, dar, crede-mă, atunci am cea mai mare nevoie. Nu sunt fata care să-ți spună să rămâi dacă vrei să pleci, fata care să cerșească iubire și să o primească la prețuri plătite în compromisuri și sacrificii. Și știi de ce nu sunt așa? Pentru că obișnuiam să fiu exact ceea ce urăsc acum. Obișnuiam să fiu o gâsculiță care se mulțumea să știe că e frumoasă și care se prefăcea că nu are nimic în cap pentru a câștiga inimi ca și cum ar câștiga concursuri prin tragere la sorți. Obișnuiam să fiu fata care făcea sacrificii, care se atașa incredibil de repede de oameni, care lupta până la absurd pentru a păstra persoane în viața ei. Fata tipică, prostuță, care se alegea de fiecare dată cu inima frântă. Acum nu mai sunt așa, nu mai pot. Acum am să-ți strig “Pleacă!” în loc să te implor cu lacrimi în ochi să rămâi promițând să culeg stelele de pe cer pentru tine. Sunt complicată. Sunt așa fiindcă întotdeauna am urât oamenii complicați, oamenii care ieșeau pe ușa din spate din viața persoanelor iubite, fără luptă, fără explicații. Asta m-a făcut, presupun, pe mine, una dintre acele persoane complicate pe care nimeni nu le înțelege. Recunosc, uneori aș vrea să fiu înțeleasă fără multă vorbăraie, alteori aș vrea să merg la o petrecere și să mă îmbăt și să mă comport ca o tipă de nimic cum fac toate fetele din jurul meu.
Nu sunt genul de persoană care are mulți prieteni, care este incredibil de sociabilă și aruncă în stânga și în dreapta complimente care nu vin din inimă. N-am să-ți spun că ador rochia ta dacă nu-mi place câtuși de puțin și n-am să-ți întorc complimentul doar de dragul de a fi drăguță, cum sunt cam toți oamenii. Nu sunt falsă, asta ar trebui să înțeleagă toți. Poate sunt puțin cam anti-socială, poate citesc cam mult, poate am vise prea mari. Poate nu mă pricep la sfaturi și nici să ascult oamenii. Dar pentru prietenii mei adevărați aș ucide. Dacă cineva îmi dovedește că este destul de diferit de această gloată mare, fără personalitate, îmi câștigă garantat prietenia. În gașca de fete care bârfesc tot liceul eu am să fiu undeva pe margine, poate chiar cea bârfită când este atentă în altă parte sau nu este de față. Pentru că eu nu pun preț pe aspect. Nu-mi pasă că te îmbraci de la H&M și Zara, dacă nu mă respecți, nu-mi dai motive să o fac nici eu. N-am să te admir că imiți moda din reviste, dar nici n-am să te persecut că te îmbraci simplu. Eu sunt altfel, nu ca ei!
Eu sunt prietenă rar și iubită și mai rar, dar atunci când îndeplinesc unul dintre aceste roluri, sau pe ambele, simultan, te asigur de faptul că ai lângă tine o ființă care ar ucide pentru binele tău. Sunt altfel! Sunt diferită, sunt ciudată, sunt aiurită… sunt cum vrei tu! Dar dacă ajungi să-mi câștigi inima, vei avea aprecierea mea o viață.

Femeia perfectă

Societatea în care trăim promovează o imagine a perfecțiunii, din pricina căreia multe fete sunt complexate de felul în care arată. Recunosc, niciodată nu mi-a păsat că sunt mai scundă decât nu știu ce vedetă lansată peste noapte sau că sunt puțin mai grăsuță decât fetele care se dezbracă prin reviste sau videoclipuri ale maneliștilor. Femeia perfectă are zâmbetul imaculat și rece, toți uitând că cel mai frumos zâmbet este cel care emană căldură. Femeia perfectă se înscrie în tiparul 90-60-90, iar fetele mai plinuțe (în realitate sau în închipuire) se înfometează până se îmbolnăvesc pentru a avea abdomenul perfect. Eu nu vreau să promovez acest gen de frumusețe și sunt sigură că sute de bărbați sunt de acord cu mine. Scriu acum pentru bărbații cărora nu le pasă doar de aparențe, de sex și de corpul femeii de lângă ei. Scriu pentru bărbații care iubesc femeia de lângă ei, așa imperfectă cum o face mass-media să pară. Femeia perfectă, din punctul meu de vedere, are ochii sclipitori și zâmbet cald. Femeia perfectă este inteligentă, citește, se respectă. Femeia perfectă este elegantă prin simplitate, nu vulgară prin absența hainelor. Cea din urmă este damă de consumație și nimic mai mult. Femeia perfectă are visuri mari, dar nu se dezbracă la televizor sau în ziare ca să aibă faimă. Femeia perfectă nu are corpul ideal, dar are o inimă capabilă încă să iubească. Femeia perfectă este cea care poate purta o discuție argumentând, care zâmbește discret, care este naturală, care se iubește așa cum este ea. Deci, dragele mele, lăsați mass-media să promoveze în continuare perfecțiune ca frumusețea artificială și fiți naturale, fiți voi! Bărbatul cu suflet bun vă va alege cu siguranță pentru acele calități pe care păpușile de la televizor nu le au!

Basm modern

Toate fetele doresc un prinț care să lupte pentru ele, dar faza e că prinții ăștia moderni nu prea luptă pentru prințesele lor. Dacă prin basme ei înfruntă balauri și vrăjitoare, în viața reală nu înfruntă nici măcar gura lumii, ca să nu mai vorbim de ispitele din partea “vrăjitoarelor”. Și e trist, știi? Să-ți găsești prințul și să visezi la acel “și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” și apoi să realizezi că au trăit ei fericiți, dar nu împreună. Faza cu prințul care nu luptă e dureroasă și se întâmplă fiecărei fete sensibile. Urăsc naivitatea noastră și faptul că noi credem în basmele alea. Iubirea asta e o treabă cam aiurea fiindcă te face să muți munții din loc pentru o persoană care n-ar mișca nici o piatră pentru tine și care renunță la luptă fără să se gândească prea mult. Și uneori prinții sunt atât de lași încât nici dacă prințesa vrea să lupte cu ei, nu au curajul să o facă.

Și dacă dorul va pleca…?

Încep să simt cum dorul de tine se stinge încetul cu încetul și mi-e teamă că, o dată cu el se stinge și iubirea mea. Este încă prezent și totuși e atât de mic și se retrage din ce în ce într-un colțișor al inimii mele. Îl răscolesc apelând la amintiri și melodii, face câțiva pași timizi și apoi se retrage în același colț. Se ascunde și uneori mi-e teamă să nu facă asta doar pentru a se hrăni și a veni cu forțe mai mari ca niciodată. Dar, undeva, în inima mea, simt că nu va mai face asta. Și mă tem, fiindcă cine sunt eu, dacă nu fata care te iubește? Mă tem că n-am să mai pot scrie despre tine într-o zi despre tine. Și nu, nu vreau asta. Aș suporta poate să nu te mai iubesc, dar n-aș suporta să nu mai pot scrie despre tine.

Bărbatul ideal

Băiatul ideal? Nu există băiatul ideal, eu una așa cred. Și totuși, sunt unele chestii care la mine se apropie oarecum de perfecțiune. Îmi plac tipii care mă fac să râd. El aș vrea să fie așa, să mă facă să râd chiar și în cele mai proaste momente, chiar în mijlocul unei discuții aprinse. Și totuși… aș vrea să fie serios atunci când am nevoie de el într-o problemă. Să simt că mă pot baza pe el și că nu mă lasă la greu. Aș vrea să creadă în mine și să mă susțină în ceea ce fac, să-i facă plăcere să citească ceea ce scriu și să fie cel mai aspru critic al meu. Da, l-aș aprecia pentru asta mult. Aș vrea, de asemenea, să fie cel puțin la fel de nebun precum sunt eu și să adore să facă chestii pe care alții le consideră nebunie curată. Ca de exemplu aș vrea ca într-o după-amiază să vină la mine cu două bilete de avion și să plecăm undeva în lume, oriunde. Doar noi doi <3. Sau să-mi propună să sar cu parașuta sau să reușească să mă convingă să-mi fac un tatuaj. Aș vrea să se comporte ca un copil uneori, iar alteori ca un adult responsabil. Să aibe momente în care să se maimuțărească cu mine pe stradă. Bărbatul care m-ar putea cuceri trebuie să știe cum să se îmbrace. Să fie elegant, aproape mereu la 4 ace, să mă simt mândră că e al meu. Mi-ar plăcea să mă trezească dimineața cu cafeaua la pat și apoi să facem împreună micul dejun. Să-i placă să facă totul împreună cu mine, să iubească călătoriile și plimbările după ploaie. Să știe să gătească. Să-i placă să citească. Aș vrea să fie uneori gelos. E un defect, dar ador tipii puțin geloși. El cateogric ar trebui să iubească câinii și să vrea să avem un câine la noi în apartament, pe care să-l plimbăm cu rândul sau împreună. Bărbatul ideal știe să mă mențină îndrăgostită de el, să se descurce cu firea mea complicată. Dacă nu reușește asta nu-i nici pe departe “ideal”. Și acum mă întreb serios… oare chiar există un astfel de bărbat?

Nu-mi plac începuturile…

Spuneam acum ceva vreme că-mi plac începuturile. Ei bine, am mințit! Nu-mi plac începuturile, mai deloc. Pentru că e nevoie de răbdare să cunoști persoana de lângă tine și eu nu pot avea această răbdare. Începuturile sunt complicate pentru că toți se arată perfecți și se poartă minunat. Toți par de-a dreptul perfecți la început. Nimeni nu-și arată slăbiciunile și punctele slabe. Nimeni nu vine la tine să-ți spună mai înainte defectele, toți se arată perfecți. Și te îndrăgostești de imaginea asta idealizată ca mai apoi, peste câteva săptămâni, să vezi cât te-ai putut înșela și cât de diferit e cel de acum de cel din prima săptămână. Nu-mi plac începuturile, să nu știu ce loc ocup în inima lui și ce vrea de la mine. Nu-mi place să nu știu ce-l supără, când tace și înghite. Nu! Eu vreau să știu de la început că sunt destul de importantă, că mă cunoaște așa cum sunt, fără vreo mască și că și eu îl cunosc pe el la fel de bine. Să știu până și mâncarea lui preferată și filmul pe care să-l aleg într-o după amiază de stat în casă. Să știu aproape tot despre cel de lângă mine, să știu că dacă aș păți ceva este cineva, acolo, într-un dormitor, căruia îi pasă. Și n-am răbdare să trec peste acest început incert și, în ultima perioadă, relațiile mele s-au cam terminat înainte de a începe.