Trăim într-o societate unde bârfa este ocupația zilnică, nelipisită. O bârfim pe X că s-a îmbrăcat prea extravagant azi, îl bârfim pe Y că s-a făcut de râs la petrecerea din week-end, o bârfim pe Z că s-a îngrășat două kilograme. Judecăm și bârfim de parcă asta ar fi principala materie predată în școli. Noi, adolescenții, suntem mai aprigi decât judecătorii, decât criticii de modă, decât reporteripentru reviste de scandal. Noi, fără excepție, distrugem încrederea celorlalți în ei, afișând o imagine perfectă, criticând-o pe fata prea grăsuță, pe tocilarul cu ochelari, pe fata prea slabă, pe băiatul fără mulți prieteni. Nu gândim că fata grăsuță poate s-ar fi simțit bine în pielea ei și n-ar fi fost atât de complexată dacă noi n-am fi obligat-o prin glumele noastre de prost gust să se înfometeze sau că băiatul fără mulți prieteni despre care vorbim și pe care-l arătam cu degetul este un băiat timid căruia îi trebuie timp să se apropie de oameni. Într-o zi ne vom omorî unii pe alții cu răutatea și cu bârfa asta de prost gust. Treziți-vă! Vă repet: TREZIȚI-VĂ! Și hai să încercăm să schimbăm ceva. Nu suntem noi în măsură să judecăm, așa cum nici alții nu sunt în măsură să ne judece pe noi!
Monthly Archives: September 2013
Sunt altfel!
Nu sunt genul de persoană cu care e ușor să ai o relație. Nu sunt fată pe care să o bagi în pat după câteva săptămâni. Sunt fata care vrea mai mult decât melodii și poze postate pe profilul de facebook. Fata pentru care “in a relationship” nu înseamnă obligatoriu iubire. Sunt foarte dificilă uneori. Uneori va părea că nu te vreau și nu am nevoie de tine, dar, crede-mă, atunci am cea mai mare nevoie. Nu sunt fata care să-ți spună să rămâi dacă vrei să pleci, fata care să cerșească iubire și să o primească la prețuri plătite în compromisuri și sacrificii. Și știi de ce nu sunt așa? Pentru că obișnuiam să fiu exact ceea ce urăsc acum. Obișnuiam să fiu o gâsculiță care se mulțumea să știe că e frumoasă și care se prefăcea că nu are nimic în cap pentru a câștiga inimi ca și cum ar câștiga concursuri prin tragere la sorți. Obișnuiam să fiu fata care făcea sacrificii, care se atașa incredibil de repede de oameni, care lupta până la absurd pentru a păstra persoane în viața ei. Fata tipică, prostuță, care se alegea de fiecare dată cu inima frântă. Acum nu mai sunt așa, nu mai pot. Acum am să-ți strig “Pleacă!” în loc să te implor cu lacrimi în ochi să rămâi promițând să culeg stelele de pe cer pentru tine. Sunt complicată. Sunt așa fiindcă întotdeauna am urât oamenii complicați, oamenii care ieșeau pe ușa din spate din viața persoanelor iubite, fără luptă, fără explicații. Asta m-a făcut, presupun, pe mine, una dintre acele persoane complicate pe care nimeni nu le înțelege. Recunosc, uneori aș vrea să fiu înțeleasă fără multă vorbăraie, alteori aș vrea să merg la o petrecere și să mă îmbăt și să mă comport ca o tipă de nimic cum fac toate fetele din jurul meu.
Nu sunt genul de persoană care are mulți prieteni, care este incredibil de sociabilă și aruncă în stânga și în dreapta complimente care nu vin din inimă. N-am să-ți spun că ador rochia ta dacă nu-mi place câtuși de puțin și n-am să-ți întorc complimentul doar de dragul de a fi drăguță, cum sunt cam toți oamenii. Nu sunt falsă, asta ar trebui să înțeleagă toți. Poate sunt puțin cam anti-socială, poate citesc cam mult, poate am vise prea mari. Poate nu mă pricep la sfaturi și nici să ascult oamenii. Dar pentru prietenii mei adevărați aș ucide. Dacă cineva îmi dovedește că este destul de diferit de această gloată mare, fără personalitate, îmi câștigă garantat prietenia. În gașca de fete care bârfesc tot liceul eu am să fiu undeva pe margine, poate chiar cea bârfită când este atentă în altă parte sau nu este de față. Pentru că eu nu pun preț pe aspect. Nu-mi pasă că te îmbraci de la H&M și Zara, dacă nu mă respecți, nu-mi dai motive să o fac nici eu. N-am să te admir că imiți moda din reviste, dar nici n-am să te persecut că te îmbraci simplu. Eu sunt altfel, nu ca ei!
Eu sunt prietenă rar și iubită și mai rar, dar atunci când îndeplinesc unul dintre aceste roluri, sau pe ambele, simultan, te asigur de faptul că ai lângă tine o ființă care ar ucide pentru binele tău. Sunt altfel! Sunt diferită, sunt ciudată, sunt aiurită… sunt cum vrei tu! Dar dacă ajungi să-mi câștigi inima, vei avea aprecierea mea o viață.
Femeia perfectă
Societatea în care trăim promovează o imagine a perfecțiunii, din pricina căreia multe fete sunt complexate de felul în care arată. Recunosc, niciodată nu mi-a păsat că sunt mai scundă decât nu știu ce vedetă lansată peste noapte sau că sunt puțin mai grăsuță decât fetele care se dezbracă prin reviste sau videoclipuri ale maneliștilor. Femeia perfectă are zâmbetul imaculat și rece, toți uitând că cel mai frumos zâmbet este cel care emană căldură. Femeia perfectă se înscrie în tiparul 90-60-90, iar fetele mai plinuțe (în realitate sau în închipuire) se înfometează până se îmbolnăvesc pentru a avea abdomenul perfect. Eu nu vreau să promovez acest gen de frumusețe și sunt sigură că sute de bărbați sunt de acord cu mine. Scriu acum pentru bărbații cărora nu le pasă doar de aparențe, de sex și de corpul femeii de lângă ei. Scriu pentru bărbații care iubesc femeia de lângă ei, așa imperfectă cum o face mass-media să pară. Femeia perfectă, din punctul meu de vedere, are ochii sclipitori și zâmbet cald. Femeia perfectă este inteligentă, citește, se respectă. Femeia perfectă este elegantă prin simplitate, nu vulgară prin absența hainelor. Cea din urmă este damă de consumație și nimic mai mult. Femeia perfectă are visuri mari, dar nu se dezbracă la televizor sau în ziare ca să aibă faimă. Femeia perfectă nu are corpul ideal, dar are o inimă capabilă încă să iubească. Femeia perfectă este cea care poate purta o discuție argumentând, care zâmbește discret, care este naturală, care se iubește așa cum este ea. Deci, dragele mele, lăsați mass-media să promoveze în continuare perfecțiune ca frumusețea artificială și fiți naturale, fiți voi! Bărbatul cu suflet bun vă va alege cu siguranță pentru acele calități pe care păpușile de la televizor nu le au!
Scrisoare către o prietenă
Draga mea “cea mai bună prietenă”,
Vreau să te anunț că de azi renunț la tine. Uite ce e, respect faptul că mi-ai fost întotdeauna alături și avem atâtea amintiri minunate, dar te-ai schimbat atât de brusc și atât de tare încât nu mai găsesc puterea să trec peste tot. Am încercat în zadar să lupt pentru tine, dar se pare că tu nu vrei să o fac. Rămân, cel mai probabil amintirile. Acum avem în față un ultim an pe care voi încerca să-l fac să fie, dacă nu grozav, măcar normal. Fiindcă vine o vreme când nu mai ai ce să-i spui omului de lângă tine, iar eu cred că a venit acea vreme. Ai renunțat la mine încetul cu încetul, ceea ce a făcut pentru mine renunțarea aceasta extrem de dureroasă, și am ajuns la punctul în care spun “gata! Până aici!”. Știi bine, draga mea, că nu-mi place să vărs lacrimi pentru persoanele care nu fac asta de grija mea și nici nu-mi place să lupt să-mi țin aproape persoane cărora nu le (mai) pasă de mine. Iar dacă tu vrei ca prietenia asta de ani de zile să se reducă la niște zâmbete false și la niște complimente trase de păr, așa va fi! Sper să fii tu bine și să nu regreți că eu, începând de astăzi, nu-ți mai pot fi cea mai bună prietenă, ci doar o simplă colegă de bancă cu care ai împărțit multe secrete, bucurii și amintiri dureroase. Închei aici, iar scriu despre persoane cărora nu le pasă, prost obicei mai am!
L-am iubit…
Da, l-am iubit. Atât de mult încât nici măcar nu pot realiza acum cât de mult și nu pot explica, nu pot înțelege cum eram atât de apropiată de el, cum fiecare îmbrățișare îmi era balsam pentru suflet, cum mi se citea iubirea în priviri, cum simțeam un nod în gât atunci când îl priveam, cum mă simțeam întreagă atunci când îl îmbrățișam. L-am iubit atât de mult încât mă sperie acum ideea de a fi iubit pe cineva cu atâta putere, de a crede într-un om fără urmă de teamă, de a dărui tot, de a-l face pe el centrul gândurilor mele și rațiunea mea de a fi. L-am iubit atât de mult încât aș putea scrie cărți despre toate acele sentimente, despre cât am suferit, despre cât am iubit. Și acum? Acum sunt goală pe dinăuntru și nu mai regăsesc, oricât aș căuta, acea iubire. Pentru că am înțeles că oricât ai iubi un om, distanța își spune cuvântul la un moment dat, iar ochii care nu se văd chiar se uită. Sunt convinsă acum de asta, de faptul că mi-au trebuit ani să-l uit, dar că acum el nu mai face parte din mine. A fost cândva, un vis frumos, acum îmi rămân doar pagini întregi scrise despre el și multe alte cuvinte în minte…
Scrisoarea a VI-a
5 septembrie 2013
Dragul meu Alex,
Uite că îți scriu din nou. M-am gândit la tine, fiindcă de curând am fost întrebată dacă sunt fericită. M-am blocat. Ce-i fericirea până la urmă, Alex? Tu știi? Mi-am amintit, căutând răspunsuri de un citat din cartea “Pânză de păianjăn”. Știu că acum dai ochii peste cap și oftezi având în gând “Iar îmi vorbește despre cărți?” dar simt că altfel, fără citatul ăsta nu-ți pot explica ce înseamnă fericirea.
“Dacă m-ar fi întrebat cineva, cu o lună înainte, ce e fericirea, aș fi început așa ca la școală: “Este când… Este când vine Alex… sau numai când îl aștept pe Alex… Am pe cine aștepta cu drag. Poate atât îmi ajunge” ”
Dar asta era acum câteva luni. Fericirea, acum câteva luni era când telefonul suna și tu îmi spuneai că îți lipsesc sau când îmi făceai semn de la fereastră să urc la tine la o cafea. De ceva vreme însă, deși telefonul a sunat, eu nu am mai avut fiori. De văzut, ce-i drept, nu te-am văzut de câteva luni, dar nu cred că s-ar fi schimbat ceva. Țin minte că, atunci când ai plecat ți-am spus “Distanța poate acționa în două moduri asupra iubirii: o poate înteți sau o poate stinge” Ți-am spus asta atunci fiindcă speram din suflet că, o dată aflat la mii de kilometrii de mine, iubirea pe care mi-o porți va crește și, întors în țară, vei redeveni al meu. Dar, contrar așteptărilor, iubirea mea pentru tine a scăzut și acum nu mai am niciun fior când mă gândesc la tine. Și atunci? Atunci pot spune că sunt fericită? Probabil nu. Dar nu sunt nici tristă. N-am plâns de multă vreme nici de dor, nici de supărare. Deci nu sunt tristă, dar nici fericită. Sunt goală pe dinăuntru, Alex, asta sunt! Nu mai simt nimic și mi-e frică. Nu o cunosc pe eu cea care nu te iubește, iar să te iubesc e probabil lucrul la care mă pricep cel mai bine. Cine sunt eu Alex, dacă nu fata care te iubește? Zău, că mi-e frică. Mi-e frică că într-o zi n-am să mai pot scrie despre tine. Până atunci însă voi continua să mă întreb singură dacă sunt sau nu sunt fericită…
Cam atât despre mine. Tu ești fericit?
Jurnalul unei visătoare 