Aș vrea să scriu o carte!

– Care este visul tău?
– Să scriu o carte.
– O carte despre ce?
– Nu știu. O poveste…
– Poveste despre?
– Despre oamenii pe care i-am iubit sau oamenii pe care aș vrea să-i iubesc.
– Te-ai gândit că poți la fel de bine să scrii povestea vieții unui om?
– Povestea cui?
– Povestea mea!
– Nu-ți știu povestea.
– Nu am o poveste. Ai putea tu să-i dai viață. Ai în față un om care nu a iubit niciodată, exact ca o carte cu pagini albe. Multe pagini albe. Câte pagini albe vrei tu. Trebuie doar să dai un sens poveștii.
– Nu ştiu ce să fac…
– Trebuie să mă iubești!
– Mi-e frică de iubire.
– N-ai de ce! Sunt în fața ta, cu sufletul gol. Învață-mă să iubesc. Învață și tu să iubești, prin mine. Și scrie o poveste de dragoste cu noi, eroii principali.

Cel ce-a închis marea în ochi…

   

 

       Încercam cu toate puterile mele să-l fac să înțeleagă că acționa greșit aruncând toată vina asupra mea și repetând obsesiv „Nu mă iubeşti. Nu m-ai iubit niciodată îndeajuns”. Şi totul pentru că el avea impresia cum că eu n-aş şti să iubesc. Dar eu ştiam, iar pe el îl iubeam mai mult decât pe oricine şi totuşi, nu l-am iubit pe atunci mai mult decât m-am iubit pe mine. Încercam să înţeleg şi de ce eram eu aşa de anormală, de ce trebuia să-mi provoc suferinţă necontenit, de ce îi provocam lui suferinţă. Mă uram într-o oarecare măsură, recunosc, că îl făceam să sufere. El merita o fată simplă, nu pe cineva care iubea cuvintele mai mult decât fiinţele, nu o egoistă ca mine care făcea rău ei şi celor din jur de dragul artei. Eu nu puteam să trăiesc fără dramele care lui îi păreau stupide şi, de cele mai multe ori, când lucrurile mergeau bine între noi, făceam un pas greşit, cu bună ştiinţă, doar pentru că nu ştiam să mă bucur de fericire. Sau, de fapt, ştiam, dar nu de fericirea pe care o dorea el. Eu eram atât de diferită şi-mi spunea adesea că trăiesc uneori de parcă aş fi persoanjul uneia dintre poveştile mele. Acţionam din impuls, fără să gândesc la consecinţe, dar ştiind, pe de altă parte, că ele vor exista şi asta va face totul mai interesant. Exact ca un joc. Îl manevram şi pe el, folosindu-mă de iubirea pe care mi-o purta, ca pe o marionetă. Îl răneam până îl vedeam la pământ, plângând deznădăjduit şi mai apoi îl cuprindeam în braţe şi îi ceream iertare că fusesem atât de egoistă, că mă gândisem doar la mine, doar la viitorul meu. Niciodată nu adusesem vorba despre viitorul NOSTRU, era doar viitorul MEU. Pentru că egoismul îmi dicta să nu iubesc pe nimeni mai mult decât pe mine şi asta m-a transformat într-o fiinţă greu de iubit. Cu toate astea, însă, el mă iubea. Şi eram a lui şi mai degrabă mă lăsa pe mine să-l rănesc decât să mă ştie plângând. Şi spera în tăcere, aştepta, să mă schimb, să renunţ la a fi eroină într-o poveste de iubire şi să mă comport ca o parteneră iubitoare şi grijulie.

     Dar într-o zi, furia lui s-a dezlănţuit, exact cum se dezlănţuie o furtună pe mare. Şi am văzut în ochii aceia pentru întâia dată răutate. Se săturase să mă lase să-l rănesc, doar de dragul artei, văzuse că în loc să mă schimb, eu continuam să fiu acelaşi monstru şi se transformase el însuşi într-unul, să-mi poată ţine piept. Eu, cu jocurile mele stupide, îl transformasem în ceea ce el jura că nu va fi vreodată. Şi începuse el să mă rănească constant şi eu trebuia, mă vedeam silită să accept loviturile. Mă retragem apoi, departe de el, pentru a-mi vindeca rănile şi reveneam mai plină de ură şi de răzbunare ca niciodată. Îl loveam cu toată ura aşa cum făcea şi el, dar când prima lacrimă îi aluneca pe obraz încetam şi-l cuprindeam în braţe. Iar el, el făcea la fel. Ne răneam reciproc şi transformam toată iubirea în ură. Creasem un monstru în care nu-l mai recunoşteam pe bărbatul mult iubit care mă ierta şi aştepta calm şi cu blândeţe o schimbare din partea mea. Ochii aceia blânzi erau acum răzbunători şi reci şi doar în clipele în care îmi zâmbea îl mai vedeam aievea pe cel ce fusese odată. Şi mă uram apoi pe mine că l-am schimbat atât de mult şi pe el că nu mai găseşte un strop de iubire în inimă să mă ierte, să redevenim ce eram odată. Luptam cu răul care pusese stăpânire pe iubirea mea frumoasă de altă dată şi niciodată nu ieşeam victoriasă. Eram neputincioasă, fragilă, cu inima ruptă. Şi îi repetam obsesiv „Te-am iubt mereu. Înţelege asta! Nu am vrut nici măcar o secundă să-ţi fac rău” fără să fiu crezută însă. Şi apoi câteva luni am vrut să stau departe, să mă redescopăr pe mine, să înfrunt răul din interiorul meu pentru a şti să-l înfrunt şi pe el. Şi am reuşit, doar că în acea clipă am înţeles că pe el îl iubeam mai mult decât pe mine şi eram în sfârşit gata să renunţ la toate ambiţiile prosteşti doar pentru a fi cu el, să fie în sfârşit vorba despre viitorul nostru, nu doar al meu. Şi când l-am revăzut şi a zâmbit am ştiut că şi el înfrânsese demonul care-i pusese stăpânire pe inimă şi am hotărât că este perfect justificat să visez că vom fi din nou doi iubiţi, nu doi duşmani. Furtuna din inima lui încetase şi lucrul ăsta îl vedeam în ochii lui. Şi apoi am văzut-o pe ea. Ea, cea care-l schimbase, cea care avusese răbdare şi plină de supunere acceptase loviturile lui. Acum el o iubea. Nu ca pe mine, sunt sigură de asta, eu voi fi mereu cea care l-a învăţat despre iubirea distrugătoare. Dar iubirea pe care i-o purta ei era calmă, cuminte şi eu nu puteam concura cu aşa ceva. Şi în ciuda promisiunilor mele el mi-a spus clar „Am pierdut toată încrederea în tine.” şi am ştiut atunci că venise sfârşitul. El nu mai era un demon, redevenise înger, dar nu mai avea nicicând cum să fie îngerul meu. Eu eram întunericul, răul, ea era bunătatea, lumina. Şi el ne iubea pe amândouă şi cu toate astea nu mă mai dorea pe mine în viaţa lui. Iar mie nu-mi rămâne decât să sper că îl voi întâlni peste o vreme, la un colţ de stradă şi el va zâmbi, văzând în mine lumina şi iubirea. Iubirea m-a schimbat total, iar el, băiatul ce-a închis marea în ochii lui, este şi va rămâne mereu icoana sufletului meu păcătos, ce acum regretă fiecare acţiune pripită şi decizie luată pe negândite.

When you were her man…

Îţi aminteşti cu un zâmbet nostalgic de vremea când erai al ei, când te priveai cu ochii aceia mari şi-ţi spunea că te iubeşte, că eşti cel mai important, singurul care contează şi va conta vreodată. Acum o vezi din ce în ce mai rar, de fiecare dată este la braţ cu altcineva, iese mereu prin cluburi, vezi asta pe facebook-ul ei, pentru că îl verifici zi de zi, se distrează. Te gândeşti că îi este foarte bine fără tine, eşti de fapt puţin nervos că ea e bine, iar tu… tu te pierzi din ce în ce mai des pe piesele alea lente, care acum ceva timp le urai. Îţi aminteşti cum îţi spunea să te schimbi de dragul ei şi tu îi râdeai în nas şi continuai să ieşi la bere cu băieţii şi să nu o suni seri întregi, minţinând că eşti obosit. Îţi zicea, de fiecare dată când apuca să-ţi vorbească că nu mai eşti ca la început şi că, dacă o ţii tot aşa, iubirea ei pentru tine va muri. Dar nu, tu încăpăţânat, făceai în continuare toate acele lucruri pe care ea le ura, o făceai cu bună ştiinţă să te urască, pentru că aveai impresia că nu te va lăsa, orice ai fi făcut. Acum eşti nervos pe ea că o arde aiurea cu diferiţi tipi, o judeci, spui cui vrea să te asculte că e o panaramă, că-ţi zicea că te iubeşte şi acum, la câteva luni după, nu o vezi niciodată tristă, niciodată singură. E mai frumoasă parcă acum, îţi aminteşti că în ultima vreme ţie nu-ţi mai zâmbea şi te certa mereu. Le spui tuturor că e o panaramă, că nu te-a meritat ca să maschezi durerea, să fii în continuare bărbat, să nu admiţi că dorul de ea te omoară zi de zi.

Acum patul în care stăteaţi amândoi îţi pare mult prea mare, ceaşca ei de cafea este încă acolo, pe masa din bucătărie şi tresari, de fiecare dată când cineva bate la uşă, sperând că este ea. Dar ea nu mai vine, ea te-a uitat, ea iubeşte acum pe altcineva. De fapt, asta crezi tu. Ea petrece tot timpul cu el să nu dea răgaz amintirilor care o mistuie şi iese atât de des deoarece, atunci când seara o prinde singură în casă, se gândeşte la tine, şi plânge strângând în braţe ursuleţul de pluş pe care i l-ai dăruit. Dar nu spune nimănui asta, dacă o întreabă cineva de tine, spune că eşti trecut, că nu mai contează ce a fost. Trece intenţionat prin cartierul tău, tocmai pentru a sublinia că este fericită, să o vezi zâmbitoare şi puternică. Se preface că nu te observă, dar de fapt face tot posibilul să nu-ţi sară în braţe atunci când te vede. Şi apoi ajunge acasă şi plânge. Plânge o noapte întreagă şi e nervoasă pe ea că este atât de slabă, că nu te poate uita. Dar dimineaţa o ia de la cap, este puternică, trebuie să reziste fără tine, tu nu o meriţi. Şi tu… tu nu plângi, doar eşti bărbat, nu îţi permite mândria. Cu toate astea tresari când auzi o voce asemănătoare cu a ei, priveşti pozele cu voi de câteva ori pe zi, te închizi în tine. Nu mai ai curajul să fii cu altcineva, dar, ca să uiţi, pierzi nopţile prin diferite paturi de femei uşoare. Ea află de la prieteni comuni lucrul ăsta şi crede că ai uitat-o complet.

Te gândeşti acum că ar fi trebuit să-i cumperi flori mai des, să-i spui mai des că o iubeşti, să petreci mai mult timp cu ea. Îţi aminteşti cât de mult te rog să mergeţi la petreceri, pentru că adora să danseze, dar tu niciodată nu-i făceai pe plac. Îi spuneai mereu că eşti obosit sau că te simţi rău, numai să te lase să stai acasă. Acum ai vrea să o suni, este o petrecere în week-end şi vrei să mergi cu ea. Dar probabil nu-ţi va răspunde şi chiar dacă ar răspunde… cum să-ţi calci tu pe orgoliu şi să o inviţi?! Şi până la urmă o să mergi la petrecerea aia, deşi nu ai niciun chef, cu speranţa că vei cunoaşte o tipă simpatică cu care să petreci următoarele nopţi. Şi acolo o vezi pe ea, dansează în braţele lui, e zâmbitoare, radiază de fericire. Simţi că te îndrăgosteşti de ea din nou, iar pe ăla care o strânge în braţe ai vrea să-l calci în picioare. Faci rost de o ţigară să-ţi calmezi nervii, deşi, în urmă cu ceva timp renunţasei la ţigări de dragul ei. Ea te vede şi vine spre tine, te întreabă ce mai faci cum o mai duci. Îţi vine să spui că eşti total pierdut fără ea, că ai nevoie de prezenţa ei să poţi respira, dar răspunzi sec că eşti bine, că nu e nimic nou, tot cum te ştia. Ea este nervoasă că şi acum continui să fii atât de orgolios, se retrage şi peste câteva secunde o vezi la el în braţe… Te gândeşti că ai fi putut fi tu în locul lui dacă nu erai atât de prost să o pierzi… Pe fundal cântă Bruno Mars – When I was your man şi tu ieşi din local, trebuie să iei o gură de aer. Pentru prima dată renunţi să fii bărbat şi plângi. Ai lacrimi pe obraji, te plimbi fără ţintă şi atunci dai de ea. Şi pe obrajii ei curg lacrimi şiroaie. Când o vezi o strângi în braţe tare. Nu-ţi pasă că prietenul ei ar putea afla şi ar ieşi scandal. Ai nevoie de îmbrăţişarea ei. Îi spui la ureche că o iubeşti, că îţi pare rău pentru tot, că o vrei înapoi. Însă ea, printre lacrimi îţi spune că i-ai făcut prea mult rău, că e timpul să meargă mai departe, fără tine. Te doare inima şi totuşi îi spui că o vrei fericită, că dacă ea e fericită eşti şi tu şi pleci încet, spre casă. Acum înţelegi că ai pierdut-o pentru totdeauna, că te iubeşte dar nu te va ierta vreodată… Îţi aminteşti tot ce ai fi putut să faci şi n-ai făcut şi realizezi, în momentul acela, că fără ea nu vei mai putea iubi. Ea a fost şi va fi mereu marea ta iubire…