Toate fetele doresc un prinț care să lupte pentru ele, dar faza e că prinții ăștia moderni nu prea luptă pentru prințesele lor. Dacă prin basme ei înfruntă balauri și vrăjitoare, în viața reală nu înfruntă nici măcar gura lumii, ca să nu mai vorbim de ispitele din partea “vrăjitoarelor”. Și e trist, știi? Să-ți găsești prințul și să visezi la acel “și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” și apoi să realizezi că au trăit ei fericiți, dar nu împreună. Faza cu prințul care nu luptă e dureroasă și se întâmplă fiecărei fete sensibile. Urăsc naivitatea noastră și faptul că noi credem în basmele alea. Iubirea asta e o treabă cam aiurea fiindcă te face să muți munții din loc pentru o persoană care n-ar mișca nici o piatră pentru tine și care renunță la luptă fără să se gândească prea mult. Și uneori prinții sunt atât de lași încât nici dacă prințesa vrea să lupte cu ei, nu au curajul să o facă.
Monthly Archives: August 2013
Scrisoarea a V-a
27 august 2013
Ce mai faci dragul meu? Ești bine? Eu m-am decis să-ți scriu din nou…
Astăzi mi-am amintit de tine, mai exact de un anumit moment petrecut împreună, poate cel mai emoționant, din punctul meu de vedere. Mi-am amintit când ai plâns în fața mea…
Îmi amintesc perfect ziua aia de iulie, deși nu mai știu data exactă. Căutasei motiv să ne revedem, deși eu pusesem piciorul în prag și îți explicasem că nu mai are rost să continuăm relația. Ceea ce nu știam eu, era că un îndrăgostit nu ascultă de vorbele iubitei atunci când ea îl alungă. Am învățat asta apoi. Țin minte că vorbeam pe mess și m-ai întrebat cum o mai duc. Știi cum plângeam? Mi-ai spus că vrei să fiu fericită și eu știam bine că nu aveam cum să fiu fericită, nu fără tine! Ți-am răspuns “Sunt bine! Trebuie să plec.” și am mers în baie, m-am spălat cu apă rece pe față. Îmi ardea fața și-mi bătea inima tare. Doamne, cum te mai iubeam, iubitule! Apoi m-ai sunat și mi-ai spus că ai drum pe strada mea. Am vrut să refuz dar cum oare să refuz să te văd din nou? Am acceptat. Știam că dacă nu aș fi făcut-o peste ani m-aș fi întrebat cum ar fi fost dacă mergeam… Acum știu că ar fi fost de sute de ori mai bine dacă refuzam. Măcar aș fi crezut că nu mă iubești și aș fi rezistat dorului de tine într-un alt mod.
Erai cum te știam: veșnic pus pe glume, veșnic cu zâmbetul larg așternut pe buze. Te uram atunci că poți fi atât de fericit, pe când eu eram atât de devastată de despărțire. Alesesem să plec deși te iubeam, dar asta nu însemna că nu mă durea inima. M-ai prins în glumă în brațe și mi-ai spus “Nu te mai las niciodată să pleci.” Pentru tine a fost o glumă, pentru mine o promisiune. Și apoi mi-ai spus că ai întâlnit pe altcineva… Ai idee cum m-am simțit, cum abia îmi rețineam lacrimile? Dar mi-am propus să fiu puternică. Nu știu ce și cum s-a întâmplat dar în următoarele 10 minute deja te sărutam înnebunită și făceam planuri și doamne, cum voiam eu să fie totul ca înainte. Ce vise de copilă îndrăgostită aveam!
Dar tu tăceai. Și îmbrățișarea ta devenea din ce în ce mai slabă și eu mă cuibăream tot mai mult să caut căldura la pieptul tău. Dar inima ta nu mai bătea ca altă dată. Și aveai lacrimi în ochi și-mi spuneai cât ți-e de greu. Eu mă prefăceam imună la toată acea durere, deși nu mai aveam aer să respir. Și atunci am dat drumul la lacrimi. Plângeam împreună, față în față, fără să ne atingem fizic, doar prin cuvinte. Ne acuzam unul pe altul, căutam să ne găsim disculpare. Eram doi criminali, dragule, ucisesem iubirea aceea mare cu sânge rece! Și atunci am râs. Tu plângeai și eu am râs. N-am râs de tine, am râs de mine, de naivitatea mea, de visurile mele de a-ți fi într-o zi soție și mamă pentru copii. Ai aruncat țigara nervos din mână și ai început să înjuri. “Tu nu ai inimă în tine!” ai strigat la mine. Mi s-a cutremurat sufletul în mine. Am avut inimă și am iubit, am fost copil și am sperat și tu mă acuzai că nu te iubesc. Demon ce ești, cât te-am urât în secundele alea. În secundele alea mi-am spus că nu voi mai iubi pe nimeni, niciodată. Și tu ești vinovat. Nu am mai iubit pe nimeni de atunci, nici măcar pe tine. Am iubit doar amintirile, dar am urât copilul care eram. M-ai transformat într-o stană de piatră care nu mai simte, în ziua aia. Dar n-ai știut, fiindcă nu ți-am spus niciodată. Acum, încep să mă vindec încetul cu încetul, dar pe măsură ce simt că fac asta, simt și că nu voi mai avea vreodată puterea să te iubesc cum te-am iubit. Închei aici, probabil deja te-am plictisit. Voiam doar să știi că nu am uitat cum ai plâns pentru mine.
De ce el și nu altcineva
Am fost deseori întrebată de ce l-am iubit. Uneori chiar eu mă întrebam asta. De ce din toată mulțimea s-a desprins fix el și m-a prins de mână, conducându-mă cu pași mici spre iubire. Da, el mi-a prezentat iubirea. Mi-a arătat că, deși credeam că știu multe despre iubire din cărți, habar nu aveam de ea. Poate de asta l-am iubit.
L-am iubit poate pentru că a privit dincolo de aparențe și în loc să o aleagă pe tipa populară, care arăta impecabil, a ales acea mică tocilară fără prieteni și cu obrazul fără fard. L-am iubit pentru că deși la început nu a știut să lupte pentru mine, a învățat pe parcurs asta și m-a învățat și pe mine. L-am iubit poate pentru că nu a renunțat să încerce să facă lucrurile să meargă și a continuat să se comporte ca în prima zi, de fiecare dată, a încercat mereu să mă cucerească sau să-mi arate ceva ce nu știam despre el. L-am iubit poate pentru că i-am văzut defectele dar am simțit că pot trăi cu ele și că, el, de asemenea, trecea peste micile imperfecțiuni. L-am iubit pentru cum zicea că eu sunt cea mai frumoasă și singura care contează. L-am iubit pentru că a fost alături de mine în cele mai grele clipe și era persoana căreia îi spuneam totul, fără rezerve. L-am iubit pentru că a îndulcit fiecare dimineață cu o cafea cu două linguri de zahăr. L-am iubit fiindcă era al meu și o știam și nu mi-era teamă că l-aș fi putut pierde. L-am iubit fiindcă vedeam în el tot ceea ce restul nu puteau să vadă și pentru că mă făcea să-mi doresc să devin o persoană mai bună. Și toate acestea pentru el. Sunt motivele astea îndeajuns de bune pentru a iubi o persoană? Nu știu ce credeți voi, dar eu știu că l-am iubit.
Și dacă dorul va pleca…?
Încep să simt cum dorul de tine se stinge încetul cu încetul și mi-e teamă că, o dată cu el se stinge și iubirea mea. Este încă prezent și totuși e atât de mic și se retrage din ce în ce într-un colțișor al inimii mele. Îl răscolesc apelând la amintiri și melodii, face câțiva pași timizi și apoi se retrage în același colț. Se ascunde și uneori mi-e teamă să nu facă asta doar pentru a se hrăni și a veni cu forțe mai mari ca niciodată. Dar, undeva, în inima mea, simt că nu va mai face asta. Și mă tem, fiindcă cine sunt eu, dacă nu fata care te iubește? Mă tem că n-am să mai pot scrie despre tine într-o zi despre tine. Și nu, nu vreau asta. Aș suporta poate să nu te mai iubesc, dar n-aș suporta să nu mai pot scrie despre tine.
Bărbatul ideal
Băiatul ideal? Nu există băiatul ideal, eu una așa cred. Și totuși, sunt unele chestii care la mine se apropie oarecum de perfecțiune. Îmi plac tipii care mă fac să râd. El aș vrea să fie așa, să mă facă să râd chiar și în cele mai proaste momente, chiar în mijlocul unei discuții aprinse. Și totuși… aș vrea să fie serios atunci când am nevoie de el într-o problemă. Să simt că mă pot baza pe el și că nu mă lasă la greu. Aș vrea să creadă în mine și să mă susțină în ceea ce fac, să-i facă plăcere să citească ceea ce scriu și să fie cel mai aspru critic al meu. Da, l-aș aprecia pentru asta mult. Aș vrea, de asemenea, să fie cel puțin la fel de nebun precum sunt eu și să adore să facă chestii pe care alții le consideră nebunie curată. Ca de exemplu aș vrea ca într-o după-amiază să vină la mine cu două bilete de avion și să plecăm undeva în lume, oriunde. Doar noi doi <3. Sau să-mi propună să sar cu parașuta sau să reușească să mă convingă să-mi fac un tatuaj. Aș vrea să se comporte ca un copil uneori, iar alteori ca un adult responsabil. Să aibe momente în care să se maimuțărească cu mine pe stradă. Bărbatul care m-ar putea cuceri trebuie să știe cum să se îmbrace. Să fie elegant, aproape mereu la 4 ace, să mă simt mândră că e al meu. Mi-ar plăcea să mă trezească dimineața cu cafeaua la pat și apoi să facem împreună micul dejun. Să-i placă să facă totul împreună cu mine, să iubească călătoriile și plimbările după ploaie. Să știe să gătească. Să-i placă să citească. Aș vrea să fie uneori gelos. E un defect, dar ador tipii puțin geloși. El cateogric ar trebui să iubească câinii și să vrea să avem un câine la noi în apartament, pe care să-l plimbăm cu rândul sau împreună. Bărbatul ideal știe să mă mențină îndrăgostită de el, să se descurce cu firea mea complicată. Dacă nu reușește asta nu-i nici pe departe “ideal”. Și acum mă întreb serios… oare chiar există un astfel de bărbat?
Scrisoarea a IV-a
1 august 2013
Dragul meu prieten,
Uite că îți scriu din nou și te numesc “prieten” nu ca rezultat al dorinței mele, ci al dorinței tale. Scriu ca să-ți spun că aseară mi-ai spulberat toate visurile că atunci când ai să te întorci în țară vei redeveni al meu, printr-o minune. Am spus de sute de ori, oricui a vrut să mă asculte că nu te-aș mai ierta și nu te-aș mai primi înapoi, dar adevărul este că nu am ajuns încă în acel punct în care să renunț de tot la iubirea ta. Nu sunt încă pregătită să trec peste. Sunt pur și simplu oameni care se agață cu disperare de trecut și iubesc amintirile, și eu sunt una dintre acele persoane. Am reflectat mult în ultimele 24 de ore și am realizat că, deși întotdeauna am vrut să cred că am fost singura și marea ta iubire, m-am înșelat. Tu ești omul a cărui inimă poate iubi. Tu doar ceri timp de vindecare. Eu sunt femeia a cărei inimă s-a dăruit complet și acum nu îndeplinește altă funcție afară de aceea a pompa sânge. Poate-i mai bine așa, nu știu. Loviturile pe care le primesc de la tine, deși mereu noi, îmi par adesea vechi și știute; nu mă mai surprinde nimic. Pe altcineva n-am mai reușit să iubesc de-atunci, dar nu-mi pare asra o problemă. Măcar de-aș putea eu să uit de tine… Un alt lucru la care am reflectat în ultimele 24 de ore este că nu te iubesc. Nu te iubesc pe tine, omul de acum, ci iubesc omul care erai acum 2 ani, oameni care-mi par atât de diferiți încât am momente în care mă întreb dacă aveți ceva în comun. E ca și cum ați fi, să zicem, frați gemeni, pierduți în mulțime. Am cunoscut și-am iubit un Alex cu suflet bun și privirea blândă și acum port discuții târziu în miez de noapte cu un Alex plin de orgoliu și cu o privire rece. De aceea vreau să treci acum în mintea și în inima mea drept un simplu amic, așa cum ți-am spus și la ora aia târzie în noapte. Am să alung toate amintirile, am să șterg toate pozele și-am să uit de tine. Am să-l păstrez în suflet doar pe acel Alex pe care l-am iubit. Tu nu meriți nici timpul, nici atenția mea. Și astea fiind spuse, apăs butonul de DELETE pentru toate pozele cu noi și sper din suflet că în curând voi apăsa același buton hotărâtă fiind să te șterg din mintea și inima mea.
Jurnalul unei visătoare 