Încercam cu toate puterile mele să-l fac să înțeleagă că acționa greșit aruncând toată vina asupra mea și repetând obsesiv „Nu mă iubeşti. Nu m-ai iubit niciodată îndeajuns”. Şi totul pentru că el avea impresia cum că eu n-aş şti să iubesc. Dar eu ştiam, iar pe el îl iubeam mai mult decât pe oricine şi totuşi, nu l-am iubit pe atunci mai mult decât m-am iubit pe mine. Încercam să înţeleg şi de ce eram eu aşa de anormală, de ce trebuia să-mi provoc suferinţă necontenit, de ce îi provocam lui suferinţă. Mă uram într-o oarecare măsură, recunosc, că îl făceam să sufere. El merita o fată simplă, nu pe cineva care iubea cuvintele mai mult decât fiinţele, nu o egoistă ca mine care făcea rău ei şi celor din jur de dragul artei. Eu nu puteam să trăiesc fără dramele care lui îi păreau stupide şi, de cele mai multe ori, când lucrurile mergeau bine între noi, făceam un pas greşit, cu bună ştiinţă, doar pentru că nu ştiam să mă bucur de fericire. Sau, de fapt, ştiam, dar nu de fericirea pe care o dorea el. Eu eram atât de diferită şi-mi spunea adesea că trăiesc uneori de parcă aş fi persoanjul uneia dintre poveştile mele. Acţionam din impuls, fără să gândesc la consecinţe, dar ştiind, pe de altă parte, că ele vor exista şi asta va face totul mai interesant. Exact ca un joc. Îl manevram şi pe el, folosindu-mă de iubirea pe care mi-o purta, ca pe o marionetă. Îl răneam până îl vedeam la pământ, plângând deznădăjduit şi mai apoi îl cuprindeam în braţe şi îi ceream iertare că fusesem atât de egoistă, că mă gândisem doar la mine, doar la viitorul meu. Niciodată nu adusesem vorba despre viitorul NOSTRU, era doar viitorul MEU. Pentru că egoismul îmi dicta să nu iubesc pe nimeni mai mult decât pe mine şi asta m-a transformat într-o fiinţă greu de iubit. Cu toate astea, însă, el mă iubea. Şi eram a lui şi mai degrabă mă lăsa pe mine să-l rănesc decât să mă ştie plângând. Şi spera în tăcere, aştepta, să mă schimb, să renunţ la a fi eroină într-o poveste de iubire şi să mă comport ca o parteneră iubitoare şi grijulie.
Dar într-o zi, furia lui s-a dezlănţuit, exact cum se dezlănţuie o furtună pe mare. Şi am văzut în ochii aceia pentru întâia dată răutate. Se săturase să mă lase să-l rănesc, doar de dragul artei, văzuse că în loc să mă schimb, eu continuam să fiu acelaşi monstru şi se transformase el însuşi într-unul, să-mi poată ţine piept. Eu, cu jocurile mele stupide, îl transformasem în ceea ce el jura că nu va fi vreodată. Şi începuse el să mă rănească constant şi eu trebuia, mă vedeam silită să accept loviturile. Mă retragem apoi, departe de el, pentru a-mi vindeca rănile şi reveneam mai plină de ură şi de răzbunare ca niciodată. Îl loveam cu toată ura aşa cum făcea şi el, dar când prima lacrimă îi aluneca pe obraz încetam şi-l cuprindeam în braţe. Iar el, el făcea la fel. Ne răneam reciproc şi transformam toată iubirea în ură. Creasem un monstru în care nu-l mai recunoşteam pe bărbatul mult iubit care mă ierta şi aştepta calm şi cu blândeţe o schimbare din partea mea. Ochii aceia blânzi erau acum răzbunători şi reci şi doar în clipele în care îmi zâmbea îl mai vedeam aievea pe cel ce fusese odată. Şi mă uram apoi pe mine că l-am schimbat atât de mult şi pe el că nu mai găseşte un strop de iubire în inimă să mă ierte, să redevenim ce eram odată. Luptam cu răul care pusese stăpânire pe iubirea mea frumoasă de altă dată şi niciodată nu ieşeam victoriasă. Eram neputincioasă, fragilă, cu inima ruptă. Şi îi repetam obsesiv „Te-am iubt mereu. Înţelege asta! Nu am vrut nici măcar o secundă să-ţi fac rău” fără să fiu crezută însă. Şi apoi câteva luni am vrut să stau departe, să mă redescopăr pe mine, să înfrunt răul din interiorul meu pentru a şti să-l înfrunt şi pe el. Şi am reuşit, doar că în acea clipă am înţeles că pe el îl iubeam mai mult decât pe mine şi eram în sfârşit gata să renunţ la toate ambiţiile prosteşti doar pentru a fi cu el, să fie în sfârşit vorba despre viitorul nostru, nu doar al meu. Şi când l-am revăzut şi a zâmbit am ştiut că şi el înfrânsese demonul care-i pusese stăpânire pe inimă şi am hotărât că este perfect justificat să visez că vom fi din nou doi iubiţi, nu doi duşmani. Furtuna din inima lui încetase şi lucrul ăsta îl vedeam în ochii lui. Şi apoi am văzut-o pe ea. Ea, cea care-l schimbase, cea care avusese răbdare şi plină de supunere acceptase loviturile lui. Acum el o iubea. Nu ca pe mine, sunt sigură de asta, eu voi fi mereu cea care l-a învăţat despre iubirea distrugătoare. Dar iubirea pe care i-o purta ei era calmă, cuminte şi eu nu puteam concura cu aşa ceva. Şi în ciuda promisiunilor mele el mi-a spus clar „Am pierdut toată încrederea în tine.” şi am ştiut atunci că venise sfârşitul. El nu mai era un demon, redevenise înger, dar nu mai avea nicicând cum să fie îngerul meu. Eu eram întunericul, răul, ea era bunătatea, lumina. Şi el ne iubea pe amândouă şi cu toate astea nu mă mai dorea pe mine în viaţa lui. Iar mie nu-mi rămâne decât să sper că îl voi întâlni peste o vreme, la un colţ de stradă şi el va zâmbi, văzând în mine lumina şi iubirea. Iubirea m-a schimbat total, iar el, băiatul ce-a închis marea în ochii lui, este şi va rămâne mereu icoana sufletului meu păcătos, ce acum regretă fiecare acţiune pripită şi decizie luată pe negândite.
Jurnalul unei visătoare 