Când știi că nu-l mai iubești

Știi că nu-l mai iubești când te trezești dimineața întreagă și nu-ți verifici telefonul în așteptarea acelui mesaj care nu a venit oricum de ceva timp.

Știi că nu-l mai iubești când ești fericită și nu-ți trebuie consolarea că el nu este fericit. Nu te interesează dacă relația lui merge prost, nu-i verifici profilul de facebook nici măcar din curiozitate, nu-l cauți prin baruri de noapte. Știi că nu-l mai iubești când nu-ți pasă dacă el știe că l-ai uitat. Nu-l mai iubești când nu te forțezi să spui minciuni despre cele mai grozave week-end-uri petrecute, evident, în imaginația ta, tuturor prietenilor comuni, când nu te plimbi prin cartierul lui în cele mai drăguțe și provocatoare haine din garderobă doar doar te-o vedea și va muri de ciudă că nu mai ești a lui. Știi că l-ai uitat când nu ieși cu bărbați prin locurile unde ieșeați voi doi, fiindcă vrei să fii văzută, când nu-ți umpli facebook-ul cu poze cu tine zâmbind fals, când ești completă și ești fericită, indiferent de ce stare are el.

Știi că nu-l mai iubești când te gândești zâmbind la amintirile voastre frumoase și nu te întristezi la câteva secunde după asta, când poți recunoaște că da, a fost o perioadă frumoasă, că ai fost fericită cu el, fără ură, resentimente sau melancolii. Știi că nu-l mai iubești când nu te mai convingi pe tine să îl urăști, deși oricum nu ai să reușești.

Știi că nu-l mai iubești când îl întâlnești întâmplător și-i poți vorbi amical, îl poți întreba ce mai face. Îl iubești încă dacă te prefaci că nu-l vezi doar să pari tu cea indiferentă, când de fapt ți-e frică de acea revedere. Îl iubești dacă te prefaci grăbită doar pentru că nu vrei să discutați mai mult și ți-e teamă de ce va crede el. Știi că nu-l mai iubești când nu-ți mai pasă ce credre despre tine și viața ta, despre relația ta, despre orice lucru cu care te confrunți.

Știi că nu-l mai iubești când nu mai simți nevoia să alergi la el în brațe de fiecare dată când viața îți dă o lovitură, când n-ai nevoie de îmbrățișarea lui ca să înfrunți viața.

Știi că nu-l mai iubești când te simți bine singură, când nu alergi în disperare să fii cu cineva, când poți merge la o petrecere fără să ai speranța că vei găsi pe cineva. Fiindcă dacă nu te simți bine în pielea ta, dacă nu te iubești pe tine, îl iubești pe el, și ai nevoie ca și el să te iubească pe tine.

Stai singură o perioadă. Acordă-ți timp, iubește-te pe tine, în primul rând. În seara în care te vei pune în pat și nu vei mai adormi cu chipul lui în gând, în seara aia, începi să-l uiți!

Iubire… la distanță

Când auzeam înainte ideea de relație la distanță, zâmbeam neîncrezătoare. Adică prin cu minune să poți rămâne fidel persoanei care se află la sute de kilometri depărtare, prin ce minune să reziști să vezi acea persoană de câteva ori pe lună? Ce să faci atunci când ai nevoie de o îmbrățișare și el/ea nu este acolo să o ofere? Cum să te descruci cu asta? Cum să accepți de bună voie ideea că el/ea nu va fi acolo de fiecare dată când vei dori, căErau, pe atunci, pentru mine, întrebări la care răspundeam fără mult timp de gândire: relațiile la distanță sunt imposibile. Auzeam apoi povești și, mai puțin sceptică, ziceam: Or fi posibile relațiile la distanță, dar nu sunt pentru mine. Și apoi l-am întâlnit pe el. A apărut în viața mea ca o lumină, ca un dar trimis de undeva, ca răspuns la dorințele mele. A apărut și am știut, când l-am privit prima dată în ochi, în gara acea pustie, că distanța înseamnă un nimic. Am știut că ar putea să stea la mii de km distanță și că l-aș aștepta zi de zi, cu toate că nu ar veni în fiecare zi și nu ar fi fizic acolo de fiecare dată când am nevoie de o îmbrățișare. Pentru că el este diferit, el m-a găsit confuză și nesigură și mi-a redat încrederea în mine și pofta de a iubi din nou. Pentru că, atunci când vine vorba de el, două minute vorbite la telefon îmi dau energie pentru o zi întreagă, oricât de încărcată. N-aș fi crezut vreodată că am să văd pe cineva zâmbind și am să fiu fericită doar pentru că o altă persoană este fericită. Ei bine, când vine vorba de el, de noi, nimic nu pare imposibil!

Basm modern

Toate fetele doresc un prinț care să lupte pentru ele, dar faza e că prinții ăștia moderni nu prea luptă pentru prințesele lor. Dacă prin basme ei înfruntă balauri și vrăjitoare, în viața reală nu înfruntă nici măcar gura lumii, ca să nu mai vorbim de ispitele din partea “vrăjitoarelor”. Și e trist, știi? Să-ți găsești prințul și să visezi la acel “și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” și apoi să realizezi că au trăit ei fericiți, dar nu împreună. Faza cu prințul care nu luptă e dureroasă și se întâmplă fiecărei fete sensibile. Urăsc naivitatea noastră și faptul că noi credem în basmele alea. Iubirea asta e o treabă cam aiurea fiindcă te face să muți munții din loc pentru o persoană care n-ar mișca nici o piatră pentru tine și care renunță la luptă fără să se gândească prea mult. Și uneori prinții sunt atât de lași încât nici dacă prințesa vrea să lupte cu ei, nu au curajul să o facă.

Nu-mi plac începuturile…

Spuneam acum ceva vreme că-mi plac începuturile. Ei bine, am mințit! Nu-mi plac începuturile, mai deloc. Pentru că e nevoie de răbdare să cunoști persoana de lângă tine și eu nu pot avea această răbdare. Începuturile sunt complicate pentru că toți se arată perfecți și se poartă minunat. Toți par de-a dreptul perfecți la început. Nimeni nu-și arată slăbiciunile și punctele slabe. Nimeni nu vine la tine să-ți spună mai înainte defectele, toți se arată perfecți. Și te îndrăgostești de imaginea asta idealizată ca mai apoi, peste câteva săptămâni, să vezi cât te-ai putut înșela și cât de diferit e cel de acum de cel din prima săptămână. Nu-mi plac începuturile, să nu știu ce loc ocup în inima lui și ce vrea de la mine. Nu-mi place să nu știu ce-l supără, când tace și înghite. Nu! Eu vreau să știu de la început că sunt destul de importantă, că mă cunoaște așa cum sunt, fără vreo mască și că și eu îl cunosc pe el la fel de bine. Să știu până și mâncarea lui preferată și filmul pe care să-l aleg într-o după amiază de stat în casă. Să știu aproape tot despre cel de lângă mine, să știu că dacă aș păți ceva este cineva, acolo, într-un dormitor, căruia îi pasă. Și n-am răbdare să trec peste acest început incert și, în ultima perioadă, relațiile mele s-au cam terminat înainte de a începe.

Moduri de a spune ”Adio!”

 

Vine un moment, în fiecare relaţie, când observăm că nu mai merge şi dorim să luăm o pauză, care, de cele mai multe ori, e echivalentul la o despărţire pe un termen mai lung. Ei bine… şi atunci ce facem ? Cum facem să-i spunem celui de lângă noi, adesea nebănuitor, că ceva ne apasă, că pur şi simplu nu mai dorim un viitor alături de el ? E una dintre cele mai complicate lucruri… Văd ca pe ceva normal, să discuţi cu cel de lângă tine, dacă nu din pricina sentimentelor ( desigur ştiu că sunt cazuri în care despărţirea provine de la lipsa acestora ) măcar din respect. Sunt desigur mai multe situaţii posibile şi m-am gândit să analizez câteva dintre ele în cele ce urmează.

O primă situaţie ar fi cea în care, deşi sentimentele există şi uneori sunt foarte puternice, să nu poţi trece peste o anumită greşeală ( sau chiar mai multe ). În cazul ăsta văd normal să încerci să discuţi cu cel de lângă tine şi si-i explici motivele care te determină să faci alegerea aceasta şi să vezi ce are de spus el/ea despre decizia ta. Ai putea chiar să descoperi că greşela care ţie îţi părea de neiertat sau gesturile care pe tine te făceau să te întrebi dacă te mai iubeşte să aibe o explicaţie logică. Nu mă refer aici la mincinoşii notorii. Sunt de părere oricum că nu trebuie niciodată să te laşi călcat/ă în picioare de nimeni, oricât de puternice ar fi sentimentele. Discuţia asta ar duce la două concluzii posibile, după cum încercasem să spun şi mai sus : fie se ajunge la o a doua şansă, tu abandonezi ideea de a pleca şi laşi timpul să decidă, să vezi dacă se va schimba totul, fie lui/ei nu-i pasă îţi răspunde indiferent şi chiar dacă nu o zice, plecarea ta nu-l afectează prea tare pe celălalt.

O a doua situaţie posibilă este cea în care tu realizezi că nu mai ai sentimente pentru persoana de lângă tine şi faci tot posibilul să o îndepărtezi. Începi prin a nu mai răspunde la telefon, a inventa fel şi fel de scuze pentru a nu mai vorbi atât de des, îţi ocupi programul cu fel şi fel de activităţi pentru a motiva de ce nu mai ai timp de el/ea. Aştepţi ca cel de lângă tine să se prindă cum stau lucrurile, să-şi facă bagajul şi să plece, făcându-l să creadă că era cea mai bună decizie. Greşit ! În modul ăsta provoci mult mai multă suferinţă decât dacă ţi-ai face curaj şi i-ai spune că nu mai vezi un viitor comun. Este într-adevăr dureros mai ales când persoana de lângă tine are sentimente puternice, dar este de preferat totuşi decât incertitudinea. Când ţii la o persoană nu renunţi atât de uşor, la primul semn pe care ţi-l arată şi tu faci decât să-i oferi nopţi întregi de incertitudine, de întrebări fără răspuns şi zile în care nimic nu are sens fiindcă eşti acolo, prezent în mintea lui/ei. Motive pentru care ai putea pleca sunt destul de multe, desigur şi dacă nu vrei să tai în carne vie spunând “Nu te mai iubesc” sau şi mai grav “Nu te-am iubit niciodată” poţi opta pentru mai multe variante : poţi spune că e o perioadă mai grea din viaţa ta sau că ai nevoie de timp singur/ă pentru a te linişti şi a te redescoperi pe tine… Oricât de naiv ar fi, el/ea va înţelege mesajul : “Nu se merită să-ţi faci griji. N-ai greşit cu nimic. E doar vina mea.”

O a treia situaţie şi totodată ultima despre care aleg să vorbesc este probabil la fel de întâlnită ca cele de mai sus. Tu întâlneşti o persoană nouă cu care simţi că trebuie să încerci să-ţi dai o şansă iar cel de lângă tine devine brusc o piedică în cale aşa-zisei fericiri. Din nou alegi să-i dai de înţeles că nu-ţi mai doreşti să continui, iar în paralel îţi încerci norocul cu noua persoană. Dacă eşti cu adevărat pornit, te desparţi în grabă de cel de lângă tine aruncându-i o replică expirată ca “Eşti prea bun/ă pentru mine” sau “Nu te merit” , cel părăsit aflând după scurtă vreme că de fapt îţi găsisei pe altcineva. Nu găsesc oricum prea fair-play să-i spui iubitului/iubitei că ai găsit pe altcineva, dar totuşi dacă nu vrei să primeşti o etichetă proastă ai putea să-i explici situaţia. La urma-urmei suntem oameni, ne îndrăgostim repede şi greşelile sunt ceva firesc.

Am putea acum să privim toate situaţiile din perspectiva celui ce urmează să fie părăsit pentru a ne face o idee. Consider oricum că este de prisos, probabil fiecare dintre noi a trăit o experienţă asemănătoare, dar o să vorbesc şi despre asta. Observi că iubita/iubitului devine tot mai rece şi mai distant/ă, te evită cât poate de mult, nu mai are timp liber pe care să-l petreacă cu tine, este mereu obosit/ă sau nervos/nervoasă. Şi tu ce faci ? Ajungi să-ţi pui sute de întrebări şi îţi aminteşti ultimele zile, analizând ce ai zis greşit sau dimpotrivă ce trebuia să zici şi ai omis, ce ai făcut greşit, care gest l-a deranjat atât de mult pe cel de lângă tine. Îţi pui toate aceste întrebări noaptea, ziua nu eşti bun de nimic, 24 din 24 ai în gând motive posibile pentru comportamentul lui/ei. Nu întrebi de teamă să nu pari paranoic/ă, dar laşi gândurile să te macine pe dinăuntru. Îţi pierzi încrederea în tine şi, în cel mai rău caz, consideri că nu meritai persoana care te-a părăsit deşi nu ai greşit cu nimic. Inventezi totuşi greşeli, exagerezi fiecare cuvânt şi îţi faci scenarii în cap. Eşti conştient că o să te părăsească,iar când vine momentul şi o face, te închizi în tine.

Îţi adresez o întrebare, ţie, care încerci să ieşi dintr-o relaţie făcându-l pe cel de lângă tine să se simtă vinovat, te-ai simţi bine în postura lui ? Îţi garantez că nu şi probabil o ştii dacă ai păţit-o, sau o vei afla, toţi aveam experienţe de genul. Mi-e silă de noi, oamenii, care ieşim pe uşa din spate din viaţa unei persoane fără să explicăm ce, cum şi de ce…