În amintirea dimineţilor petrecute împreună…

     Îmi deschideai uşa, cu ochii mici de somn şi zâmbeai leneş. Iubeam mirosul acela de cafea care dăinuia în bucătăria ta. Până să    apuc să spun ceva cu cuprindeai în braţe şi mă sărutai. Nu ştiu cum reuşeai să concentrezi toată dragostea într-un sărut. Eu n-am reuşit niciodată, poate şi din această cauză ai crezut că nu te iubesc îndeajuns. Până să apuc să-mi dau haina jos, tu erai la masa din bucătărie şi o ceaşcă de cafea aştepta cuminte pe masă. Nu aveam nevoie de două, oricum noi formam un întreg. Stăteai acolo, pe scaun, cu ochii aruncaţi pe fereastră şi trăgeai din ţigară. Eu iubeam să te văd aşa şi totuşi de fiecare dată mă supăram pe tine că fumezi. Pentru că ştiam că îţi faci rău şi făcându-ţi ţie rău, îmi făceai şi mie. Credeam, la vremea aceea că n-aş putea să trăiesc fără tine.

     Tu nu prea beai cafea, atunci, la prima oră a dimineţii. Iar eu, eu aş fi vrut doar să am buzele tale, îmi erau de ajuns. Mă îndemnai să mergem în dormitor, să mai stăm câteva ore în pat. Era plăcerea mea supremă să stau cu capul pe pieptul tău şi să privesc la pereţii coloraţi într-un albastru spălăcit. Şi până să mă dezmeticesc, tu mă cuprindeai în braţe, din spate. Îţi simţeam respiraţia fierbinte pe obrazul meu şi mă gândeam „Dacă mă sărută mor”. Şi mă sărutai, mă ucideai şi mă înviai cu săruturi dulci. Şi alteori, mă priveai în ochi serios şi mă pierdeam în ochii tăi ca marea. Mă sărutai părinteşte pe frunte, dându-mi bretonul la o parte, mai apoi pe vârful nasului şi, într-un final, îţi lipeai buzele de ale mele. Era cel mai inocent sărut şi totodată cel de care îmi aduc aminte cu cel mai mare drag. Când făceam acelaşi lucru tu zâmbeai larg şi mă îmbrăţişai. Mi-e dor de îmbrăţişările alea când îţi lipeai sufletul de al meu. Îmi amintesc că uneori adormeai aşa, la mine în braţe şi eu rămâneam trează să te privesc cum dormi. Îţi atingeam chipul cu blândeţe, de teamă să nu te trezesc, să nu tulbur acel somn dulce. Şi mai apoi, când te trezeai şi mă priveai simţeam că inima îmi bate de o sută de ori mai repede. N-am să uit modul în care mă priveai. De parcă ai fi spus „Tu eşti lumea mea” dintr-o singură privire. Şi cred că eram, pe atunci, cea mai importantă pentru tine. Dar şi tu pentru mine, dragostea mea. Dimineţile acelea petrecute la tine în braţe îmi sunt şi-mi vor fi mereu cele mai de preţ amintiri. Amintirea ta este, de fapt, cel mai scump lucru pentru mine. Pentru că în dimineţile acelea am învăţat să iubesc, fără să-mi dau seama însă. Şi, îţi recunosc acum, până să te fi pierdut nu ştiam cât de mult însemni pentru mine, cât de mult te pot iubi. Şi dacă ar fi să-mi pun o dorinţă, aceea ar fi să retrăiesc la nesfârşit o dimineaţă cu tine, iubirea mea. Să miros toată a fum de ţigară şi a tine, să-mi gâdile nările mirosul de cafea proaspăt făcută, să fiu prizonieră în pat la tine şi să nu mai fie nevoie vreodată să părăsesc apartamentul tău micuţ. Lumea asta e prea rea şi m-am săturat să o înfrunt fără tine. Împreună, formam un întreg. Eu fără tine sunt doar o tânără cu vise spulberate şi jumătate de inimă.