Nu-mi plac începuturile…

Spuneam acum ceva vreme că-mi plac începuturile. Ei bine, am mințit! Nu-mi plac începuturile, mai deloc. Pentru că e nevoie de răbdare să cunoști persoana de lângă tine și eu nu pot avea această răbdare. Începuturile sunt complicate pentru că toți se arată perfecți și se poartă minunat. Toți par de-a dreptul perfecți la început. Nimeni nu-și arată slăbiciunile și punctele slabe. Nimeni nu vine la tine să-ți spună mai înainte defectele, toți se arată perfecți. Și te îndrăgostești de imaginea asta idealizată ca mai apoi, peste câteva săptămâni, să vezi cât te-ai putut înșela și cât de diferit e cel de acum de cel din prima săptămână. Nu-mi plac începuturile, să nu știu ce loc ocup în inima lui și ce vrea de la mine. Nu-mi place să nu știu ce-l supără, când tace și înghite. Nu! Eu vreau să știu de la început că sunt destul de importantă, că mă cunoaște așa cum sunt, fără vreo mască și că și eu îl cunosc pe el la fel de bine. Să știu până și mâncarea lui preferată și filmul pe care să-l aleg într-o după amiază de stat în casă. Să știu aproape tot despre cel de lângă mine, să știu că dacă aș păți ceva este cineva, acolo, într-un dormitor, căruia îi pasă. Și n-am răbdare să trec peste acest început incert și, în ultima perioadă, relațiile mele s-au cam terminat înainte de a începe.