Dragul meu Alex,
Îți scriu din nou. Știi ce zi e astăzi, nu? Desigur că știi! Astăzi se împlinesc trei ani de când tu și eu ne-am atins pentru prima dată buzele. Mai știi, Alex? Era 30 octombrie 2010 și era așa frumos și cald. Și noi eram în parcul nostru, pe banca noastră. Ce copilăresc sună! Auzi tu, “parcul nostru” și “banca noastră”! Oare câți alți îndrăgostiți nu le-au mai numit așa? Și noi aveam pe atunci impresia că sunt ale noastre, un soi de proprietate personală. Eram copii, Alex, se înțelege! Adică înțelegi tu și am înțeles și eu, iar restul lumii nu mai contează! Știi tu, niciodată nu a contat lumea, așa spuneai.
Îmi amintesc cu drag de mine, o eu mai timidă care se înroșea de fiecare dată când o priveai mai insistent cu ochii tăi mari, albaștri. Doamne, ce iubeam ochii tăi! Și acum îmi plac, nu mă înțelege greșit, dar nu-i mai iubesc. Acum iubesc doi ochi căprui. La fel de căprui ca ai mei.
Mai știi că ai întârziat de la prima întâlnire? Eu n-am uitat. Și mereu întârziai. Eu eram prima care ajungea în parc sau la școală și chiar și prima care își arăta sentimentele. Tu întârziai, uitucule, de fiecare dată! Dar nu sunt supărată pe tine, Alex, nu mai sunt. Știi tu, toate trec cu timpul.
Îmi amintesc din nou de acea zi de 30 octombrie și zâmbesc puțin nostalgic. Nu mi-e dor, nu mă înțelege greșit, sau, dacă mi-ar fi dor de cineva, mi-ar fi de fata care eram atunci, la sfârșit de 2010. Fata naivă și prostuță care credea în happy-end-uri. Și tu erai puțin cam naiv, Alex! Îmi ziceai că într-o zi o să locuim împreună și o să avem copii și o să-i plimbăm prin parc. Și știu că nu va mai veni acea zi. Nici nu-mi doresc. Nu știu ce simți tu pentru mine, dar eu îți spun cu cea mai mare sinceritate: nu te mai iubesc. Cândva am spus cu nervi și durere în suflet că te voi iubi mereu. Acum nu, Alex, m-am vindecat de durere sufletească, m-am vindecat de tine.
Ești fericit pentru mine, Alex? Ești fericit că iubesc din nou? Eu aș vrea ca tu să-ți găsești pe cineva care să te iubească, să te facă fericit așa cum poate n-am știut eu. Sau poate am știut, cine poate spune? Vreau tot binele din lume pentru tine, Alex, fiindcă ai fost cea mai importantă lecție pe care am învățat-o. Am plătit cam scump, cu o inimă frântă și multe nopți adormite plângând, dar te-am iertat. Așa cum știu că și tu m-ai iertat că eram prea visătoare, prea încăpățânată și că-ți vorbeam din cărți. Dacă n-ai fi fost tu poate astăzi n-aș fi știut iubi, n-aș fi știut aștepta, n-aș fi știut dărui tot ce am mai bun. Te-am iubit, Alex, dar acum, când mă gândesc la tine nu mai simt nimic. Poate doar o ușoară nostalgie pentru ce a fost.
Ți-am scris astăzi ca să știi că nici eu nu am uitat de “ziua noastră” și ca să-ți mulțumesc pentru că m-ai învățat să iubesc. Tu cum ești, Alex? Tu ești fericit, așa ca mine?
Jurnalul unei visătoare 