Pentru el

Poate că nu îl am aproape de fiecare dată când vreau asta. Poate că trebuie să aștept puțin cam mult pentru un sărut și o îmbrățișare, dar el mă face să simt că așteptarea asta merită. Poate că am avut o concepție total greșită despre răbdare și credeam că nu sunt structurată genetic să aștept. Poate că a apărut el și a schimbat totul. Poate aveam nevoie de el ca să învăț mai multe despre viață și, despre mine, până la urmă. Poate dacă nu era el n-aș fi înțeles citatul acela al lui Wilde “Dacă promiți că nu întârzii prea mult, o să te aștept toată viața.” Dar oare asta înseamnă iubirea? Să poți aștepta oricât? Sau asta e doar răbdarea? Și atunci iubirea ce este? Este starea aia de mulțumire sufletească pe care o simt când el este lângă mine, pe cealaltă jumătate de pat și îmi zâmbește? Sau fericirea pe care o simt de fiecare dată când îmi spune ce simte pentru mine? Nu știu poate ce este iubirea, dar pentru el știu că aș putea aștepta oricât. Știu că îmi este de ajuns să fim împreună, și să-i aud glasul, să-i țin mâna în mâna mea. Știu că el mă face să-mi doresc să fiu o persoană mai bună, să nu greșesc cu nimic, să lupt pentru relația asta. Mi-e de ajuns, acum când este departe de mine, să fim împreună doar în gând. Mi-e de ajuns să colorez orașul cu pașii lui, în plimbările ocazionale mână de mână și apoi să trec de una singură pe acolo și să zâmbesc prostește. Mi-e de ajuns să creez amintiri frumoase care să-mi fie hrană când el este atât de departe, când nu va fi aici dacă întind mâna pe cealaltă jumătate de pat, când nu-mi va șopti la ureche cât mă vede el de frumoasă. Fiindcă, pentru prima dată, după mult mult timp, sunt sigură de ceva. Sunt sigură pe ideea de “noi” sigură că-l iubesc și mă iubește, încât merită să învăț să am răbdare, fiindcă vreau să-l țin lângă mine cât pot de mult, chiar și o viață dacă voi reuși.