Poate că, măcar acum, vei putea şi tu să înţelegi de ce m-am purtat cum m-am purtat, de ce sunt atât de departe de perfecţiune, sau mai bine zis de ceea ce crezi tu a fi perfecţiunea…
Eu nu sunt ca celelate femei. Eu nu mă îndrăgostesc treptat, nu ajung să iubesc cu paşi mici. Nu! Eu nu sunt deloc aşa cum ai crede tu. Eu mă îndrăgostesc de priviri misterioase şi în mine începe să ardă un foc puternic şi cât arde acest foc eu n-am să plec. Eu am spus “te iubesc” de atâtea ori şi acum n-aş putea să mai justific ceea ce declaram. Pentru că aş putea să-i spun acum tipului care m-a ţinut de vorbă o noapte întreagă că îl iubesc şi să vorbesc serios. Dar mâine poate nu l-aş mai iubi, căci aşa sunt eu. Eu nu ofer garanţii, nu promit o iubire de poveste şi o relaţie de lungă durată. Pentru că sunt prea imprevizibilă şi nu ştiu ce adiere de vânt din mine ar stinge focul pasiunii. Şi totuşi, asta nu mă opreşte să spun cuvintele acelea două. Şi poate sunt falsă, poate n-am iubit niciodată cu adevărat, sau poate am iubit de multe ori. Focul din mine nu poate fi întreţinut. Pot fi tratată ca o prinţesă şi totuşi să-mi doresc să plec sau pot fi tratată ca un nimeni şi să-mi doresc să rămân. Sau poate o să plec exact când totul o să fie mai roz şi o să fiu acuzată că nu ştiu să preţuiesc ce am. Şi cred sincer că aş putea iubi pe oricine, chiar şi pe cel mai ignorant bărbat. Pentru că, la mine, iubirea se naşte din dorinţa de a iubi. E ceva în mine care doreşte să iubească, care caută ceva bun şi demn de iubit în fiecare bărbat doritor să mă cunoască. Eu sunt îndrăgostită pur şi simplu de nevoia de a iubi. Şi nu ştiu să mă schimb şi nici măcar nu ştiu dacă mi-ar plăcea o “eu” schimbată. Pentru că, poate astăzi mă urăsc şi aş vrea să fiu altfel, dar mâine voi iubi felul meu de-a fi. Şi poate astăzi iubesc şi declar că aş lupta până în pânzele albe şi mâine voi renunţa pentru că nu mai arde flacăra pasiunii. Ştiu doar că sunt veşnic prinsă între DA şi NU, veşnic ataşată de cele mai nepotrivite persoane, veşnic doritoare să-mi provoc drame doar pentru a avea motive să scriu. Nici n-aş dori să fiu fericită, nu m-aş descurca cu monotonia de a fi fericită în fiecare moment al vieţii mele. Eu n-am nevoie de linişte, dacă o am, o îndepărtez. Şi nu cred că aş vrea să fiu vreodată pe deplin fericită. Pentru că n-aş ştii să-mi gestionez fericirea. Eu am nevoie de tristeţe în viaţa mea uneori, de drame în iubire, de necazuri şi mici încercări. Şi dacă ar fi totul perfect, aş căuta mereu puţină durere în iubire şi puţină amărăciune într-o viaţă perfectă, ca să am de ce să plâng, să am de ce să înţeleg valoarea zâmbetului de mai târziu.
Jurnalul unei visătoare 