Vine un moment, în fiecare relaţie, când observăm că nu mai merge şi dorim să luăm o pauză, care, de cele mai multe ori, e echivalentul la o despărţire pe un termen mai lung. Ei bine… şi atunci ce facem ? Cum facem să-i spunem celui de lângă noi, adesea nebănuitor, că ceva ne apasă, că pur şi simplu nu mai dorim un viitor alături de el ? E una dintre cele mai complicate lucruri… Văd ca pe ceva normal, să discuţi cu cel de lângă tine, dacă nu din pricina sentimentelor ( desigur ştiu că sunt cazuri în care despărţirea provine de la lipsa acestora ) măcar din respect. Sunt desigur mai multe situaţii posibile şi m-am gândit să analizez câteva dintre ele în cele ce urmează.
O primă situaţie ar fi cea în care, deşi sentimentele există şi uneori sunt foarte puternice, să nu poţi trece peste o anumită greşeală ( sau chiar mai multe ). În cazul ăsta văd normal să încerci să discuţi cu cel de lângă tine şi si-i explici motivele care te determină să faci alegerea aceasta şi să vezi ce are de spus el/ea despre decizia ta. Ai putea chiar să descoperi că greşela care ţie îţi părea de neiertat sau gesturile care pe tine te făceau să te întrebi dacă te mai iubeşte să aibe o explicaţie logică. Nu mă refer aici la mincinoşii notorii. Sunt de părere oricum că nu trebuie niciodată să te laşi călcat/ă în picioare de nimeni, oricât de puternice ar fi sentimentele. Discuţia asta ar duce la două concluzii posibile, după cum încercasem să spun şi mai sus : fie se ajunge la o a doua şansă, tu abandonezi ideea de a pleca şi laşi timpul să decidă, să vezi dacă se va schimba totul, fie lui/ei nu-i pasă îţi răspunde indiferent şi chiar dacă nu o zice, plecarea ta nu-l afectează prea tare pe celălalt.
O a doua situaţie posibilă este cea în care tu realizezi că nu mai ai sentimente pentru persoana de lângă tine şi faci tot posibilul să o îndepărtezi. Începi prin a nu mai răspunde la telefon, a inventa fel şi fel de scuze pentru a nu mai vorbi atât de des, îţi ocupi programul cu fel şi fel de activităţi pentru a motiva de ce nu mai ai timp de el/ea. Aştepţi ca cel de lângă tine să se prindă cum stau lucrurile, să-şi facă bagajul şi să plece, făcându-l să creadă că era cea mai bună decizie. Greşit ! În modul ăsta provoci mult mai multă suferinţă decât dacă ţi-ai face curaj şi i-ai spune că nu mai vezi un viitor comun. Este într-adevăr dureros mai ales când persoana de lângă tine are sentimente puternice, dar este de preferat totuşi decât incertitudinea. Când ţii la o persoană nu renunţi atât de uşor, la primul semn pe care ţi-l arată şi tu faci decât să-i oferi nopţi întregi de incertitudine, de întrebări fără răspuns şi zile în care nimic nu are sens fiindcă eşti acolo, prezent în mintea lui/ei. Motive pentru care ai putea pleca sunt destul de multe, desigur şi dacă nu vrei să tai în carne vie spunând “Nu te mai iubesc” sau şi mai grav “Nu te-am iubit niciodată” poţi opta pentru mai multe variante : poţi spune că e o perioadă mai grea din viaţa ta sau că ai nevoie de timp singur/ă pentru a te linişti şi a te redescoperi pe tine… Oricât de naiv ar fi, el/ea va înţelege mesajul : “Nu se merită să-ţi faci griji. N-ai greşit cu nimic. E doar vina mea.”
O a treia situaţie şi totodată ultima despre care aleg să vorbesc este probabil la fel de întâlnită ca cele de mai sus. Tu întâlneşti o persoană nouă cu care simţi că trebuie să încerci să-ţi dai o şansă iar cel de lângă tine devine brusc o piedică în cale aşa-zisei fericiri. Din nou alegi să-i dai de înţeles că nu-ţi mai doreşti să continui, iar în paralel îţi încerci norocul cu noua persoană. Dacă eşti cu adevărat pornit, te desparţi în grabă de cel de lângă tine aruncându-i o replică expirată ca “Eşti prea bun/ă pentru mine” sau “Nu te merit” , cel părăsit aflând după scurtă vreme că de fapt îţi găsisei pe altcineva. Nu găsesc oricum prea fair-play să-i spui iubitului/iubitei că ai găsit pe altcineva, dar totuşi dacă nu vrei să primeşti o etichetă proastă ai putea să-i explici situaţia. La urma-urmei suntem oameni, ne îndrăgostim repede şi greşelile sunt ceva firesc.
Am putea acum să privim toate situaţiile din perspectiva celui ce urmează să fie părăsit pentru a ne face o idee. Consider oricum că este de prisos, probabil fiecare dintre noi a trăit o experienţă asemănătoare, dar o să vorbesc şi despre asta. Observi că iubita/iubitului devine tot mai rece şi mai distant/ă, te evită cât poate de mult, nu mai are timp liber pe care să-l petreacă cu tine, este mereu obosit/ă sau nervos/nervoasă. Şi tu ce faci ? Ajungi să-ţi pui sute de întrebări şi îţi aminteşti ultimele zile, analizând ce ai zis greşit sau dimpotrivă ce trebuia să zici şi ai omis, ce ai făcut greşit, care gest l-a deranjat atât de mult pe cel de lângă tine. Îţi pui toate aceste întrebări noaptea, ziua nu eşti bun de nimic, 24 din 24 ai în gând motive posibile pentru comportamentul lui/ei. Nu întrebi de teamă să nu pari paranoic/ă, dar laşi gândurile să te macine pe dinăuntru. Îţi pierzi încrederea în tine şi, în cel mai rău caz, consideri că nu meritai persoana care te-a părăsit deşi nu ai greşit cu nimic. Inventezi totuşi greşeli, exagerezi fiecare cuvânt şi îţi faci scenarii în cap. Eşti conştient că o să te părăsească,iar când vine momentul şi o face, te închizi în tine.
Îţi adresez o întrebare, ţie, care încerci să ieşi dintr-o relaţie făcându-l pe cel de lângă tine să se simtă vinovat, te-ai simţi bine în postura lui ? Îţi garantez că nu şi probabil o ştii dacă ai păţit-o, sau o vei afla, toţi aveam experienţe de genul. Mi-e silă de noi, oamenii, care ieşim pe uşa din spate din viaţa unei persoane fără să explicăm ce, cum şi de ce…
Jurnalul unei visătoare 