Pentru el

Poate că nu îl am aproape de fiecare dată când vreau asta. Poate că trebuie să aștept puțin cam mult pentru un sărut și o îmbrățișare, dar el mă face să simt că așteptarea asta merită. Poate că am avut o concepție total greșită despre răbdare și credeam că nu sunt structurată genetic să aștept. Poate că a apărut el și a schimbat totul. Poate aveam nevoie de el ca să învăț mai multe despre viață și, despre mine, până la urmă. Poate dacă nu era el n-aș fi înțeles citatul acela al lui Wilde “Dacă promiți că nu întârzii prea mult, o să te aștept toată viața.” Dar oare asta înseamnă iubirea? Să poți aștepta oricât? Sau asta e doar răbdarea? Și atunci iubirea ce este? Este starea aia de mulțumire sufletească pe care o simt când el este lângă mine, pe cealaltă jumătate de pat și îmi zâmbește? Sau fericirea pe care o simt de fiecare dată când îmi spune ce simte pentru mine? Nu știu poate ce este iubirea, dar pentru el știu că aș putea aștepta oricât. Știu că îmi este de ajuns să fim împreună, și să-i aud glasul, să-i țin mâna în mâna mea. Știu că el mă face să-mi doresc să fiu o persoană mai bună, să nu greșesc cu nimic, să lupt pentru relația asta. Mi-e de ajuns, acum când este departe de mine, să fim împreună doar în gând. Mi-e de ajuns să colorez orașul cu pașii lui, în plimbările ocazionale mână de mână și apoi să trec de una singură pe acolo și să zâmbesc prostește. Mi-e de ajuns să creez amintiri frumoase care să-mi fie hrană când el este atât de departe, când nu va fi aici dacă întind mâna pe cealaltă jumătate de pat, când nu-mi va șopti la ureche cât mă vede el de frumoasă. Fiindcă, pentru prima dată, după mult mult timp, sunt sigură de ceva. Sunt sigură pe ideea de “noi” sigură că-l iubesc și mă iubește, încât merită să învăț să am răbdare, fiindcă vreau să-l țin lângă mine cât pot de mult, chiar și o viață dacă voi reuși.

Când știi că nu-l mai iubești

Știi că nu-l mai iubești când te trezești dimineața întreagă și nu-ți verifici telefonul în așteptarea acelui mesaj care nu a venit oricum de ceva timp.

Știi că nu-l mai iubești când ești fericită și nu-ți trebuie consolarea că el nu este fericit. Nu te interesează dacă relația lui merge prost, nu-i verifici profilul de facebook nici măcar din curiozitate, nu-l cauți prin baruri de noapte. Știi că nu-l mai iubești când nu-ți pasă dacă el știe că l-ai uitat. Nu-l mai iubești când nu te forțezi să spui minciuni despre cele mai grozave week-end-uri petrecute, evident, în imaginația ta, tuturor prietenilor comuni, când nu te plimbi prin cartierul lui în cele mai drăguțe și provocatoare haine din garderobă doar doar te-o vedea și va muri de ciudă că nu mai ești a lui. Știi că l-ai uitat când nu ieși cu bărbați prin locurile unde ieșeați voi doi, fiindcă vrei să fii văzută, când nu-ți umpli facebook-ul cu poze cu tine zâmbind fals, când ești completă și ești fericită, indiferent de ce stare are el.

Știi că nu-l mai iubești când te gândești zâmbind la amintirile voastre frumoase și nu te întristezi la câteva secunde după asta, când poți recunoaște că da, a fost o perioadă frumoasă, că ai fost fericită cu el, fără ură, resentimente sau melancolii. Știi că nu-l mai iubești când nu te mai convingi pe tine să îl urăști, deși oricum nu ai să reușești.

Știi că nu-l mai iubești când îl întâlnești întâmplător și-i poți vorbi amical, îl poți întreba ce mai face. Îl iubești încă dacă te prefaci că nu-l vezi doar să pari tu cea indiferentă, când de fapt ți-e frică de acea revedere. Îl iubești dacă te prefaci grăbită doar pentru că nu vrei să discutați mai mult și ți-e teamă de ce va crede el. Știi că nu-l mai iubești când nu-ți mai pasă ce credre despre tine și viața ta, despre relația ta, despre orice lucru cu care te confrunți.

Știi că nu-l mai iubești când nu mai simți nevoia să alergi la el în brațe de fiecare dată când viața îți dă o lovitură, când n-ai nevoie de îmbrățișarea lui ca să înfrunți viața.

Știi că nu-l mai iubești când te simți bine singură, când nu alergi în disperare să fii cu cineva, când poți merge la o petrecere fără să ai speranța că vei găsi pe cineva. Fiindcă dacă nu te simți bine în pielea ta, dacă nu te iubești pe tine, îl iubești pe el, și ai nevoie ca și el să te iubească pe tine.

Stai singură o perioadă. Acordă-ți timp, iubește-te pe tine, în primul rând. În seara în care te vei pune în pat și nu vei mai adormi cu chipul lui în gând, în seara aia, începi să-l uiți!

Scrisoare către iubitul meu

Iubitul meu,

 

Iată că îți scriu pentru prima dată. Am mai scris despre tine, înainte, dar niciodată, nu ți-am scris ție. Și acum, iubitule, mă adresez ție ca să-ți spun: Mulțumesc!

Probabil că te întrebi de ce îți mulțumesc. N-am poate motive, dar simt nevoia să o fac. Mulțumesc pentru mesajele dulci cu care mă trezești dimineața, mulțumesc pentru că îmi amintești să zâmbesc, mulțumesc pentru că mă placi așa cum sunt și că îmi spui că sunt frumoasă. Mulțumesc că mă vezi atât de frumoasă, cu toate defectele mele! Mulțumesc că mă iubești și că-mi amintești mereu că viața este frumoasă. Este frumoasă fiindcă tu faci acum parte din ea. Mulțumesc pentru tot ce-mi dăruiești, mulțumesc pentru că-mi dai putere. Și lista ar putea continua, dar mă opresc aici.

Iubitule, m-ai găsit nesigură și lipsită de credință, convinsă că nu există iubire, că eu nu știu să iubesc. Mă credeam incapabilă să trec peste egoismul meu, incapabilă să dăruiesc, incapabilă să iubesc. Ai apărut tu și ai schimbat totul. Știi cât de recunoscătoare îți sunt pentru asta? Știi că ai transformat o fată care uitase să zâmbească, într-o fată care se trezește în fiecare dimineață cu un zâmbet larg pe buze? Știi că ai dat un sens vieții unei persoane? Știi că ești totul meu?

P.S 1: Când am început să-ți scriu, credeam că va ieși un text mult mai bun de atât. L-am recitit de vreo trei ori și nu-mi prea place. Dar am pus o mică parte din iubirea mea între rândurile astea. Parcă am pus prea puțin totuși, parcă unele replici au sunat a replici false, dar nu uita că TE IUBESC mai mult decât pot exprima într-un articol pe blog.

P.S 2: Ți-am spus că te iubesc? În caz că nu ai înțeles din toată chestia de mai sus, o mai repet. Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!

 

Scrisoarea a VII-a

Dragul meu Alex,

Îți scriu din nou. Știi ce zi e astăzi, nu? Desigur că știi! Astăzi se împlinesc trei ani de când tu și eu ne-am atins pentru prima dată buzele. Mai știi, Alex? Era 30 octombrie 2010 și era așa frumos și cald. Și noi eram în parcul nostru, pe banca noastră. Ce copilăresc sună! Auzi tu, “parcul nostru” și “banca noastră”! Oare câți alți îndrăgostiți nu le-au mai numit așa? Și noi aveam pe atunci impresia că sunt ale noastre, un soi de proprietate personală. Eram copii, Alex, se înțelege! Adică înțelegi tu și am înțeles și eu, iar restul lumii nu mai contează! Știi tu, niciodată nu a contat lumea, așa spuneai.
Îmi amintesc cu drag de mine, o eu mai timidă care se înroșea de fiecare dată când o priveai mai insistent cu ochii tăi mari, albaștri. Doamne, ce iubeam ochii tăi! Și acum îmi plac, nu mă înțelege greșit, dar nu-i mai iubesc. Acum iubesc doi ochi căprui. La fel de căprui ca ai mei.
Mai știi că ai întârziat de la prima întâlnire? Eu n-am uitat. Și mereu întârziai. Eu eram prima care ajungea în parc sau la școală și chiar și prima care își arăta sentimentele. Tu întârziai, uitucule, de fiecare dată! Dar nu sunt supărată pe tine, Alex, nu mai sunt. Știi tu, toate trec cu timpul.
Îmi amintesc din nou de acea zi de 30 octombrie și zâmbesc puțin nostalgic. Nu mi-e dor, nu mă înțelege greșit, sau, dacă mi-ar fi dor de cineva, mi-ar fi de fata care eram atunci, la sfârșit de 2010. Fata naivă și prostuță care credea în happy-end-uri. Și tu erai puțin cam naiv, Alex! Îmi ziceai că într-o zi o să locuim împreună și o să avem copii și o să-i plimbăm prin parc. Și știu că nu va mai veni acea zi. Nici nu-mi doresc. Nu știu ce simți tu pentru mine, dar eu îți spun cu cea mai mare sinceritate: nu te mai iubesc. Cândva am spus cu nervi și durere în suflet că te voi iubi mereu. Acum nu, Alex, m-am vindecat de durere sufletească, m-am vindecat de tine.
Ești fericit pentru mine, Alex? Ești fericit că iubesc din nou? Eu aș vrea ca tu să-ți găsești pe cineva care să te iubească, să te facă fericit așa cum poate n-am știut eu. Sau poate am știut, cine poate spune? Vreau tot binele din lume pentru tine, Alex, fiindcă ai fost cea mai importantă lecție pe care am învățat-o. Am plătit cam scump, cu o inimă frântă și multe nopți adormite plângând, dar te-am iertat. Așa cum știu că și tu m-ai iertat că eram prea visătoare, prea încăpățânată și că-ți vorbeam din cărți. Dacă n-ai fi fost tu poate astăzi n-aș fi știut iubi, n-aș fi știut aștepta, n-aș fi știut dărui tot ce am mai bun. Te-am iubit, Alex, dar acum, când mă gândesc la tine nu mai simt nimic. Poate doar o ușoară nostalgie pentru ce a fost.
Ți-am scris astăzi ca să știi că nici eu nu am uitat de “ziua noastră” și ca să-ți mulțumesc pentru că m-ai învățat să iubesc. Tu cum ești, Alex? Tu ești fericit, așa ca mine?

Iubire… la distanță

Când auzeam înainte ideea de relație la distanță, zâmbeam neîncrezătoare. Adică prin cu minune să poți rămâne fidel persoanei care se află la sute de kilometri depărtare, prin ce minune să reziști să vezi acea persoană de câteva ori pe lună? Ce să faci atunci când ai nevoie de o îmbrățișare și el/ea nu este acolo să o ofere? Cum să te descruci cu asta? Cum să accepți de bună voie ideea că el/ea nu va fi acolo de fiecare dată când vei dori, căErau, pe atunci, pentru mine, întrebări la care răspundeam fără mult timp de gândire: relațiile la distanță sunt imposibile. Auzeam apoi povești și, mai puțin sceptică, ziceam: Or fi posibile relațiile la distanță, dar nu sunt pentru mine. Și apoi l-am întâlnit pe el. A apărut în viața mea ca o lumină, ca un dar trimis de undeva, ca răspuns la dorințele mele. A apărut și am știut, când l-am privit prima dată în ochi, în gara acea pustie, că distanța înseamnă un nimic. Am știut că ar putea să stea la mii de km distanță și că l-aș aștepta zi de zi, cu toate că nu ar veni în fiecare zi și nu ar fi fizic acolo de fiecare dată când am nevoie de o îmbrățișare. Pentru că el este diferit, el m-a găsit confuză și nesigură și mi-a redat încrederea în mine și pofta de a iubi din nou. Pentru că, atunci când vine vorba de el, două minute vorbite la telefon îmi dau energie pentru o zi întreagă, oricât de încărcată. N-aș fi crezut vreodată că am să văd pe cineva zâmbind și am să fiu fericită doar pentru că o altă persoană este fericită. Ei bine, când vine vorba de el, de noi, nimic nu pare imposibil!

Aș vrea să scriu o carte!

– Care este visul tău?
– Să scriu o carte.
– O carte despre ce?
– Nu știu. O poveste…
– Poveste despre?
– Despre oamenii pe care i-am iubit sau oamenii pe care aș vrea să-i iubesc.
– Te-ai gândit că poți la fel de bine să scrii povestea vieții unui om?
– Povestea cui?
– Povestea mea!
– Nu-ți știu povestea.
– Nu am o poveste. Ai putea tu să-i dai viață. Ai în față un om care nu a iubit niciodată, exact ca o carte cu pagini albe. Multe pagini albe. Câte pagini albe vrei tu. Trebuie doar să dai un sens poveștii.
– Nu ştiu ce să fac…
– Trebuie să mă iubești!
– Mi-e frică de iubire.
– N-ai de ce! Sunt în fața ta, cu sufletul gol. Învață-mă să iubesc. Învață și tu să iubești, prin mine. Și scrie o poveste de dragoste cu noi, eroii principali.

Societatea de azi

Trăim într-o societate unde bârfa este ocupația zilnică, nelipisită. O bârfim pe X că s-a îmbrăcat prea extravagant azi, îl bârfim pe Y că s-a făcut de râs la petrecerea din week-end, o bârfim pe Z că s-a îngrășat două kilograme. Judecăm și bârfim de parcă asta ar fi principala materie predată în școli. Noi, adolescenții, suntem mai aprigi decât judecătorii, decât criticii de modă, decât reporteripentru reviste de scandal. Noi, fără excepție, distrugem încrederea celorlalți în ei, afișând o imagine perfectă, criticând-o pe fata prea grăsuță, pe tocilarul cu ochelari, pe fata prea slabă, pe băiatul fără mulți prieteni. Nu gândim că fata grăsuță poate s-ar fi simțit bine în pielea ei și n-ar fi fost atât de complexată dacă noi n-am fi obligat-o prin glumele noastre de prost gust să se înfometeze sau că băiatul fără mulți prieteni despre care vorbim și pe care-l arătam cu degetul este un băiat timid căruia îi trebuie timp să se apropie de oameni. Într-o zi ne vom omorî unii pe alții cu răutatea și cu bârfa asta de prost gust. Treziți-vă! Vă repet: TREZIȚI-VĂ! Și hai să încercăm să schimbăm ceva. Nu suntem noi în măsură să judecăm, așa cum nici alții nu sunt în măsură să ne judece pe noi!

Sunt altfel!

Nu sunt genul de persoană cu care e ușor să ai o relație. Nu sunt fată pe care să o bagi în pat după câteva săptămâni. Sunt fata care vrea mai mult decât melodii și poze postate pe profilul de facebook. Fata pentru care “in a relationship” nu înseamnă obligatoriu iubire. Sunt foarte dificilă uneori. Uneori va părea că nu te vreau și nu am nevoie de tine, dar, crede-mă, atunci am cea mai mare nevoie. Nu sunt fata care să-ți spună să rămâi dacă vrei să pleci, fata care să cerșească iubire și să o primească la prețuri plătite în compromisuri și sacrificii. Și știi de ce nu sunt așa? Pentru că obișnuiam să fiu exact ceea ce urăsc acum. Obișnuiam să fiu o gâsculiță care se mulțumea să știe că e frumoasă și care se prefăcea că nu are nimic în cap pentru a câștiga inimi ca și cum ar câștiga concursuri prin tragere la sorți. Obișnuiam să fiu fata care făcea sacrificii, care se atașa incredibil de repede de oameni, care lupta până la absurd pentru a păstra persoane în viața ei. Fata tipică, prostuță, care se alegea de fiecare dată cu inima frântă. Acum nu mai sunt așa, nu mai pot. Acum am să-ți strig “Pleacă!” în loc să te implor cu lacrimi în ochi să rămâi promițând să culeg stelele de pe cer pentru tine. Sunt complicată. Sunt așa fiindcă întotdeauna am urât oamenii complicați, oamenii care ieșeau pe ușa din spate din viața persoanelor iubite, fără luptă, fără explicații. Asta m-a făcut, presupun, pe mine, una dintre acele persoane complicate pe care nimeni nu le înțelege. Recunosc, uneori aș vrea să fiu înțeleasă fără multă vorbăraie, alteori aș vrea să merg la o petrecere și să mă îmbăt și să mă comport ca o tipă de nimic cum fac toate fetele din jurul meu.
Nu sunt genul de persoană care are mulți prieteni, care este incredibil de sociabilă și aruncă în stânga și în dreapta complimente care nu vin din inimă. N-am să-ți spun că ador rochia ta dacă nu-mi place câtuși de puțin și n-am să-ți întorc complimentul doar de dragul de a fi drăguță, cum sunt cam toți oamenii. Nu sunt falsă, asta ar trebui să înțeleagă toți. Poate sunt puțin cam anti-socială, poate citesc cam mult, poate am vise prea mari. Poate nu mă pricep la sfaturi și nici să ascult oamenii. Dar pentru prietenii mei adevărați aș ucide. Dacă cineva îmi dovedește că este destul de diferit de această gloată mare, fără personalitate, îmi câștigă garantat prietenia. În gașca de fete care bârfesc tot liceul eu am să fiu undeva pe margine, poate chiar cea bârfită când este atentă în altă parte sau nu este de față. Pentru că eu nu pun preț pe aspect. Nu-mi pasă că te îmbraci de la H&M și Zara, dacă nu mă respecți, nu-mi dai motive să o fac nici eu. N-am să te admir că imiți moda din reviste, dar nici n-am să te persecut că te îmbraci simplu. Eu sunt altfel, nu ca ei!
Eu sunt prietenă rar și iubită și mai rar, dar atunci când îndeplinesc unul dintre aceste roluri, sau pe ambele, simultan, te asigur de faptul că ai lângă tine o ființă care ar ucide pentru binele tău. Sunt altfel! Sunt diferită, sunt ciudată, sunt aiurită… sunt cum vrei tu! Dar dacă ajungi să-mi câștigi inima, vei avea aprecierea mea o viață.

Femeia perfectă

Societatea în care trăim promovează o imagine a perfecțiunii, din pricina căreia multe fete sunt complexate de felul în care arată. Recunosc, niciodată nu mi-a păsat că sunt mai scundă decât nu știu ce vedetă lansată peste noapte sau că sunt puțin mai grăsuță decât fetele care se dezbracă prin reviste sau videoclipuri ale maneliștilor. Femeia perfectă are zâmbetul imaculat și rece, toți uitând că cel mai frumos zâmbet este cel care emană căldură. Femeia perfectă se înscrie în tiparul 90-60-90, iar fetele mai plinuțe (în realitate sau în închipuire) se înfometează până se îmbolnăvesc pentru a avea abdomenul perfect. Eu nu vreau să promovez acest gen de frumusețe și sunt sigură că sute de bărbați sunt de acord cu mine. Scriu acum pentru bărbații cărora nu le pasă doar de aparențe, de sex și de corpul femeii de lângă ei. Scriu pentru bărbații care iubesc femeia de lângă ei, așa imperfectă cum o face mass-media să pară. Femeia perfectă, din punctul meu de vedere, are ochii sclipitori și zâmbet cald. Femeia perfectă este inteligentă, citește, se respectă. Femeia perfectă este elegantă prin simplitate, nu vulgară prin absența hainelor. Cea din urmă este damă de consumație și nimic mai mult. Femeia perfectă are visuri mari, dar nu se dezbracă la televizor sau în ziare ca să aibă faimă. Femeia perfectă nu are corpul ideal, dar are o inimă capabilă încă să iubească. Femeia perfectă este cea care poate purta o discuție argumentând, care zâmbește discret, care este naturală, care se iubește așa cum este ea. Deci, dragele mele, lăsați mass-media să promoveze în continuare perfecțiune ca frumusețea artificială și fiți naturale, fiți voi! Bărbatul cu suflet bun vă va alege cu siguranță pentru acele calități pe care păpușile de la televizor nu le au!

Scrisoare către o prietenă

Draga mea “cea mai bună prietenă”,

Vreau să te anunț că de azi renunț la tine. Uite ce e, respect faptul că mi-ai fost întotdeauna alături și avem atâtea amintiri minunate, dar te-ai schimbat atât de brusc și atât de tare încât nu mai găsesc puterea să trec peste tot. Am încercat în zadar să lupt pentru tine, dar se pare că tu nu vrei să o fac. Rămân, cel mai probabil amintirile. Acum avem în față un ultim an pe care voi încerca să-l fac să fie, dacă nu grozav, măcar normal. Fiindcă vine o vreme când nu mai ai ce să-i spui omului de lângă tine, iar eu cred că a venit acea vreme. Ai renunțat la mine încetul cu încetul, ceea ce a făcut pentru mine renunțarea aceasta extrem de dureroasă, și am ajuns la punctul în care spun “gata! Până aici!”. Știi bine, draga mea, că nu-mi place să vărs lacrimi pentru persoanele care nu fac asta de grija mea și nici nu-mi place să lupt să-mi țin aproape persoane cărora nu le (mai) pasă de mine. Iar dacă tu vrei ca prietenia asta de ani de zile să se reducă la niște zâmbete false și la niște complimente trase de păr, așa va fi! Sper să fii tu bine și să nu regreți că eu, începând de astăzi, nu-ți mai pot fi cea mai bună prietenă, ci doar o simplă colegă de bancă cu care ai împărțit multe secrete, bucurii și amintiri dureroase. Închei aici, iar scriu despre persoane cărora nu le pasă, prost obicei mai am!