Scrisoare către iubitul meu

Iubitul meu,

 

Iată că îți scriu pentru prima dată. Am mai scris despre tine, înainte, dar niciodată, nu ți-am scris ție. Și acum, iubitule, mă adresez ție ca să-ți spun: Mulțumesc!

Probabil că te întrebi de ce îți mulțumesc. N-am poate motive, dar simt nevoia să o fac. Mulțumesc pentru mesajele dulci cu care mă trezești dimineața, mulțumesc pentru că îmi amintești să zâmbesc, mulțumesc pentru că mă placi așa cum sunt și că îmi spui că sunt frumoasă. Mulțumesc că mă vezi atât de frumoasă, cu toate defectele mele! Mulțumesc că mă iubești și că-mi amintești mereu că viața este frumoasă. Este frumoasă fiindcă tu faci acum parte din ea. Mulțumesc pentru tot ce-mi dăruiești, mulțumesc pentru că-mi dai putere. Și lista ar putea continua, dar mă opresc aici.

Iubitule, m-ai găsit nesigură și lipsită de credință, convinsă că nu există iubire, că eu nu știu să iubesc. Mă credeam incapabilă să trec peste egoismul meu, incapabilă să dăruiesc, incapabilă să iubesc. Ai apărut tu și ai schimbat totul. Știi cât de recunoscătoare îți sunt pentru asta? Știi că ai transformat o fată care uitase să zâmbească, într-o fată care se trezește în fiecare dimineață cu un zâmbet larg pe buze? Știi că ai dat un sens vieții unei persoane? Știi că ești totul meu?

P.S 1: Când am început să-ți scriu, credeam că va ieși un text mult mai bun de atât. L-am recitit de vreo trei ori și nu-mi prea place. Dar am pus o mică parte din iubirea mea între rândurile astea. Parcă am pus prea puțin totuși, parcă unele replici au sunat a replici false, dar nu uita că TE IUBESC mai mult decât pot exprima într-un articol pe blog.

P.S 2: Ți-am spus că te iubesc? În caz că nu ai înțeles din toată chestia de mai sus, o mai repet. Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!

 

Scrisoarea a VII-a

Dragul meu Alex,

Îți scriu din nou. Știi ce zi e astăzi, nu? Desigur că știi! Astăzi se împlinesc trei ani de când tu și eu ne-am atins pentru prima dată buzele. Mai știi, Alex? Era 30 octombrie 2010 și era așa frumos și cald. Și noi eram în parcul nostru, pe banca noastră. Ce copilăresc sună! Auzi tu, “parcul nostru” și “banca noastră”! Oare câți alți îndrăgostiți nu le-au mai numit așa? Și noi aveam pe atunci impresia că sunt ale noastre, un soi de proprietate personală. Eram copii, Alex, se înțelege! Adică înțelegi tu și am înțeles și eu, iar restul lumii nu mai contează! Știi tu, niciodată nu a contat lumea, așa spuneai.
Îmi amintesc cu drag de mine, o eu mai timidă care se înroșea de fiecare dată când o priveai mai insistent cu ochii tăi mari, albaștri. Doamne, ce iubeam ochii tăi! Și acum îmi plac, nu mă înțelege greșit, dar nu-i mai iubesc. Acum iubesc doi ochi căprui. La fel de căprui ca ai mei.
Mai știi că ai întârziat de la prima întâlnire? Eu n-am uitat. Și mereu întârziai. Eu eram prima care ajungea în parc sau la școală și chiar și prima care își arăta sentimentele. Tu întârziai, uitucule, de fiecare dată! Dar nu sunt supărată pe tine, Alex, nu mai sunt. Știi tu, toate trec cu timpul.
Îmi amintesc din nou de acea zi de 30 octombrie și zâmbesc puțin nostalgic. Nu mi-e dor, nu mă înțelege greșit, sau, dacă mi-ar fi dor de cineva, mi-ar fi de fata care eram atunci, la sfârșit de 2010. Fata naivă și prostuță care credea în happy-end-uri. Și tu erai puțin cam naiv, Alex! Îmi ziceai că într-o zi o să locuim împreună și o să avem copii și o să-i plimbăm prin parc. Și știu că nu va mai veni acea zi. Nici nu-mi doresc. Nu știu ce simți tu pentru mine, dar eu îți spun cu cea mai mare sinceritate: nu te mai iubesc. Cândva am spus cu nervi și durere în suflet că te voi iubi mereu. Acum nu, Alex, m-am vindecat de durere sufletească, m-am vindecat de tine.
Ești fericit pentru mine, Alex? Ești fericit că iubesc din nou? Eu aș vrea ca tu să-ți găsești pe cineva care să te iubească, să te facă fericit așa cum poate n-am știut eu. Sau poate am știut, cine poate spune? Vreau tot binele din lume pentru tine, Alex, fiindcă ai fost cea mai importantă lecție pe care am învățat-o. Am plătit cam scump, cu o inimă frântă și multe nopți adormite plângând, dar te-am iertat. Așa cum știu că și tu m-ai iertat că eram prea visătoare, prea încăpățânată și că-ți vorbeam din cărți. Dacă n-ai fi fost tu poate astăzi n-aș fi știut iubi, n-aș fi știut aștepta, n-aș fi știut dărui tot ce am mai bun. Te-am iubit, Alex, dar acum, când mă gândesc la tine nu mai simt nimic. Poate doar o ușoară nostalgie pentru ce a fost.
Ți-am scris astăzi ca să știi că nici eu nu am uitat de “ziua noastră” și ca să-ți mulțumesc pentru că m-ai învățat să iubesc. Tu cum ești, Alex? Tu ești fericit, așa ca mine?

Iubire… la distanță

Când auzeam înainte ideea de relație la distanță, zâmbeam neîncrezătoare. Adică prin cu minune să poți rămâne fidel persoanei care se află la sute de kilometri depărtare, prin ce minune să reziști să vezi acea persoană de câteva ori pe lună? Ce să faci atunci când ai nevoie de o îmbrățișare și el/ea nu este acolo să o ofere? Cum să te descruci cu asta? Cum să accepți de bună voie ideea că el/ea nu va fi acolo de fiecare dată când vei dori, căErau, pe atunci, pentru mine, întrebări la care răspundeam fără mult timp de gândire: relațiile la distanță sunt imposibile. Auzeam apoi povești și, mai puțin sceptică, ziceam: Or fi posibile relațiile la distanță, dar nu sunt pentru mine. Și apoi l-am întâlnit pe el. A apărut în viața mea ca o lumină, ca un dar trimis de undeva, ca răspuns la dorințele mele. A apărut și am știut, când l-am privit prima dată în ochi, în gara acea pustie, că distanța înseamnă un nimic. Am știut că ar putea să stea la mii de km distanță și că l-aș aștepta zi de zi, cu toate că nu ar veni în fiecare zi și nu ar fi fizic acolo de fiecare dată când am nevoie de o îmbrățișare. Pentru că el este diferit, el m-a găsit confuză și nesigură și mi-a redat încrederea în mine și pofta de a iubi din nou. Pentru că, atunci când vine vorba de el, două minute vorbite la telefon îmi dau energie pentru o zi întreagă, oricât de încărcată. N-aș fi crezut vreodată că am să văd pe cineva zâmbind și am să fiu fericită doar pentru că o altă persoană este fericită. Ei bine, când vine vorba de el, de noi, nimic nu pare imposibil!

Aș vrea să scriu o carte!

– Care este visul tău?
– Să scriu o carte.
– O carte despre ce?
– Nu știu. O poveste…
– Poveste despre?
– Despre oamenii pe care i-am iubit sau oamenii pe care aș vrea să-i iubesc.
– Te-ai gândit că poți la fel de bine să scrii povestea vieții unui om?
– Povestea cui?
– Povestea mea!
– Nu-ți știu povestea.
– Nu am o poveste. Ai putea tu să-i dai viață. Ai în față un om care nu a iubit niciodată, exact ca o carte cu pagini albe. Multe pagini albe. Câte pagini albe vrei tu. Trebuie doar să dai un sens poveștii.
– Nu ştiu ce să fac…
– Trebuie să mă iubești!
– Mi-e frică de iubire.
– N-ai de ce! Sunt în fața ta, cu sufletul gol. Învață-mă să iubesc. Învață și tu să iubești, prin mine. Și scrie o poveste de dragoste cu noi, eroii principali.